Despre moarte, suflet şi pedeapsa divină

 

 

Cuvânt înainte:

În general concepţia larg răspândită este că omul într-o formă sau alta supravieţuieşte morţii. Cei ce cred în viaţa după moarte sunt împărţiţi în jurul a mai multe interpretări. Astfel unele culte creştine susţin că sufletul omului după moarte merge fie în rai fie în iad în funcţie de faptele fiecăruia. Alţii susţin şi existenţa unui purgatoriu, adică un iad temporar, din care după ce te-ai purificat prin chinuri eşti mutat în rai. Pe de altă parte unele religii au convingerea că toate sufletele morţilor stau în aşteptarea judecăţii într-o stare intermediară, iar la judecată se stabileşte cine merge în rai sau în iad. Alţii susţin că doar cei drepţi stau în acel stadiu intermediar unde exişti dar n-ai primit răsplata raiului. Religiile orientale cred în transmigraţia sufletelor şi în renaştere sau reîncarnare, adică sufletul după moarte în funcţie de faptele făcute se reîncarnează în altă fiinţă, având o viaţă fericită sau nenorocită în funcţie de faptele anterioare.

Însă nu toţi aderă la acest fel de a vedea lucrurile, sunt unii oameni care cred că moartea este sfârşitul existenţei persoanei decedate. Cei ce cred despre  moarte ca fiind opusul vieţii, adică o stare de inexistenţă a individului, sunt şi ei împărţiţi: cei ce cred că literalmente la moartea omului, o forţă impersonală de viaţă, o energie care nu are caracterul  persoanei, se întoarce la Dumnezeu (Ecleziast 12:7). Şi cei care cred că această întoarcere este simbolică, fără ca spiritul de viaţă să se întoarcă literalmente la Dumnezeu.

La ora actuală pentru a se afla adevărul cu privire la acest subiect se apelează la ştiinţă, experienţe şi cărţi sacre. Însă noi ştim că experienţele de multe ori pot fi contradictorii, de aceea vom apela la Cartea Cărţilor: Sfânta Scriptură, care este baza comună a creştinilor în ce priveşte convingerile lor (Ioan 17:17;Romani 10:17). De fapt cine ne poate preciza ce este moartea, dacă nu Cel ce a creat omul, nu-i aşa? Cine ne poate da detalii exacte dacă nu Cel ce a învins moartea şi anume Isus Cristos?

Acest adevăr cu privire la starea morţilor este important, deoarece cunoaşterea acestui lucru ne va influenţa concepţia despre Dumnezeu şi om. În plus Domnul Isus a spus în Ioan 8:32: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi", astfel cunoscând realitatea despre morţi vom deveni liberi de orice superstiţie sau practici şi obiceiuri costisitoare şi eronate. Astfel în continuare voi dezbate cu argumente pro şi contra următoarele teme legate de acest subiect:

 

& Conform Bibliei ce este moartea?

& Conform Bibliei ce este sufletul?

& Poate sufletul să moară?

& Ce este Spiritul?

& Ce învaţă Biblia despre judecată?

& Care este pedeapsa pentru păcate?

& Cum a apărut învăţătura despre suflet nemuritor şi iad şi cum ne poate afecta ea?

 

 

Conform Bibliei ce este moartea, dar locuinţa morţilor?

Ce spune Biblia despre moarte?

Să observăm descrierea pe care o face Sfânta Biblie la starea morţilor: la început, Dumnezeu i-a spus lui Adam să nu mănânce din pomul interzis că va muri (Geneza 3:17). A înţeles Adam că dacă va mânca din pomul interzis îşi va înceta existenţa fizică, dar va continua să existe ca suflet? Sau a înţeles că-şi va înceta complet existenţa? Dumnezeu însuşi explică ce este moartea, prin cuvintele: „...căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:19). După cum Adam înainte de a fi creat din ţărână, nu a existat, tot aşa la moartea sa, El s-a întors în aceeaşi stare de nonexistenţă. Dacă Adam a avut un suflet nemuritor, atunci porunca de a nu mânca din pomul cunoaşterii i-a fost dată în calitate de creatură fizico-spirituală, iar dacă ar fi mâncat ar fi murit tot ca creatură fizico-spirituală, fără ca moartea să însemne existenţa sub o altă formă. Oare era cinstit din partea lui Dumnezeu să-i spună că va muri, adică că se va întoarce în ţărână în starea dinainte de existenţa lui, când în realitate El îi va pedepsi prin chinuri în infern? De fapt, nicăieri în Biblie nu se spune că Adam ar fi avut un suflet care a supravieţuit morţii, sau că moartea lui a fost parţială şi nu totală (vezi şi Iov 10:8,9). Mai mult decât atât, textele Bibliei descriu moartea ca o stare de odihnă, inactivitate (Iov 3:11,13,14,17-22; 17:16). Dreptul Iov avea credinţa că moartea era nonexistenţa, după cum se spune în Iov 7:7,10 despre moarte:”…ochiul meu nu va mai vedea binele…ochiul tău (Dumnezeule) mă va căuta, şi nu voi mai fi…”[1], oare sufletul dreptului Iov, nu ar mai fi văzut binele dacă mergea în cer după moarte? Sau Dumnezeu care vede totul (Iov 28:24), cum de nu-l va mai vedea? Numai dacă nu mai există, atunci Dumnezeu nu mai poate să-l vadă, nu-i aşa? În plus în Iov 10:8,9 se precizează “…Şi totuşi tu mă nimiceşti!…vrei din nou să mă aduci în ţărână?” Deci integrul Iov nu urma să meargă în cer după moarte, ci în ţărână. Iar Iov 10:18-22 se arată că moartea duce la inexistenţă, prin cuvintele:”…O de aş fi murit…Aş fi ca şi cum n-aş fi fost…”,deci morţii nu mai există. Deci cei decedaţi nu mai sunt conştienţi de nimic, căci ei nu mai există (Psalmul 146:4), indiferent dacă sunt buni sau răi (Iov 24:19-24; Iosua 23:14; 1Împăraţi 2:2). Astfel nu degeaba compară Domnul Isus moartea cu un somn (Ioan 11:11-14; vezi şi Iov 17:11-16). Dacă morţii trăiesc într-o altă formă spirituală, cum atunci cei buni nu pot să-l laude pe Dumnezeu (Psalmul 6:5)? Moartea omului însă este echivalentă cu moartea animalului, aceasta este învăţătura Bibliei (Psalmul 49:8-20; Ecleziast 3: 19,20). Prin urmare Biblia prezintă moartea ca fiind opusul vieţii, nu ca fiind o uşă spre altă viaţă, ci fiind capătul vieţii (Geneza 15:15; Deuteronom 31:16).

Astfel ideea că Cel decedat ia formă de stafie sau strigoi în unele cazuri sau că timp de 40 de zile după moarte acesta stă în preajma casei lui înainte de a merge în cer este falsă căci Cuvântul lui Dumnezeu precizează: "Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel care se coboară în Locuinţa Morţilor! Nu se va mai întoarce în casa lui şi nu-l va mai cunoaşte locul în care locuia"(Iov 7:9,10). Toate acestea deoarece moartea este o incapacitate a celui decedat de a mai vedea, a se mişca sau a exista. Dacă leşinul, coma sau alte situaţii mai puţin drastice ca moartea ne duce în pragul inconştienţei, cu atât mai mult moartea, de aceea Biblia vorbeşte de moarte şi mormânt ca fiind un loc al întunericului şi ţara uitării (Psalmul 88:10-12). Să ne gândim şi logic, oare membri dragi dispăruţi să se facă în strigoi şi să-şi sperie familia? Voi aţi face-o? Sau mai degrabă unele întâmplări neobişnuite sunt realizate de demonii conduşi de Satan?

Speranţa descrisă în Biblie este „învierea morţilor” şi nu supravieţuirea sufletului celor decedaţi (comp. cu  Evrei 6:1,2). Conform Bibliei, învierea[2] înseamnă revenirea la viaţă şi se produce atunci când un om primeşte viaţă după ce a fost mort. Cuvintele care apar în Biblie pentru înviere sunt următoarele: ,,techiyatah hammethim” în Vechiul Testament care a fost scris în ebraică foloseşte această expresia: care înseamnă: „readucerea la viaţă a morţilor”. În Noul Testament apare expresia: ,,anastasis” care înseamnă literalmente: „acţiunea de a se ridica din nou”.

În continuare, să luăm cazul unui om după voia lui Dumnezeu, şi anume Regele David, care declară cu privire la propria-i moarte, că o dată mort nu mai putea să-l laude pe Dumnezeu şi nu mai putea vesti adevărul său (Psalmul 30:9). Dacă David credea într-un suflet nemuritor atunci de ce şi-a făcut probleme că nu va mai putea să-l laude pe Iahveh? Doar dacă moartea ar fi însemnat încetarea existenţei lui aceste temeri ar fi justificate, nu-i aşa? De fapt David nu s-a suit la cer, ci a putrezit, fiind în mormânt şi aşteaptă învierea (Fapte 2:29,34; 13:36). Da, chiar Noul Testament confirmă o astfel de interpretare, astfel crezul lui David exprimat în Psalmi este veridic, ba mai mult prin aceasta se arată că învăţătura apostolică despre moarte este identică cu cea exprimată în Vechiul Testament. Chiar Domnul Isus a comparat moartea cu un somn, nu cu o activitate (Ioan 11:11-14 compară cu 2Împăraţi 4:31).

Şi totuşi unii susţin viaţa după moarte, ei aduc în general următoarele argumente:

Dacă morţii dorm, cum a putut vrăjitoarea din En-dor să-l aducă pe Samuel înapoi din morţi pentru a vorbi cu regele Saul (1Sam. 28:15)?

Există câteva lucruri importante de care trebuie să ţinem cont în această relatare: 

În primul rând, Porunca clară a lui Dumnezeu pe parcursul întregii perioade a Vechiului Testament a fost ca spiritiştii să fie alungaţi din Israel şi să fie omorâţi. Cuvântul lui Dumnezeu demască întreg spiritismul ca fiind lucrarea forţelor demonice, satanice (vezi Deuteronom 18:10-15; Isaia 47:13,14). Apoi din context observăm că în v.3 că Saul îndepărtase din ţară pe cei ce chemau morţii şi pe cei ce ghiceau, la n.s. din traducerea BCR se spune: „pe cei ce erau mediumi (aveau un duh al lui Python), şi pe spiritişti.”(vezi şi Levetic 19:31, Isaia 19:3, 1Samuel 28:7 n.s.). Apoi relatarea ne spune că „Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim..., nici prin prooroci.”, deci văzând Saul că Iehova nu-i răspunde el apelează la un medium, el spune: „Căutaţi-mi o femeie care să cheme morţii, ca să mă duc s-o întreb.”...Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i-a zis: „Spune-mi viitorul chemând un mort, şi scoală-mi pe cine-ţi voi spune.” Observaţi Regele Saul uns de Dumnezeu vrea să afle viitorul prin mijloace interzise şi condamnate de legea lui Dumnezeu. Având în vedere acest lucru ne putem întreba următoarele: dacă Dumnezeu nu a dorit să-i comunice nimic lui Saul prin mijlocele Lui, i-ar permite unei vrăjitoare să i-a legătura cu profetul Samuel (dacă să spunem el ar exista în cer)? Ar fi acceptat Samuel, omul lui Dumnezeu o convorbire cu Saul printr-o vrăjitoare? Având în vedere că în ultima perioadă de timp Samuel a rupt legătura cu Saul (1Samuel 15:35)? I-ar declara Dumnezeu iubirii, „întinaţi” (Levetic 19:31) pe cei ce ar vorbi cu morţii dacă ar exista într-adevăr o reală posibilitate de a vorbi cu cei dragi decedaţi?

Din păcate ceea ce a văzut Saul nu era Samuel. Observaţi cu atenţie faptul că vrăjitoarea a văzut „o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ” vers.13 , şi Saul „a înţeles” că era Samuel (1Sam. 28:14). Deoarece „morţii nu mai ştiu nimic” (Ecleziast 9:5), şi ei merg în „locul tăcerii” (Psalmul 115:17), este logic să credem că un demon (probabil demonul care sa ocupat de persoana în cauză pe parcursul vieţii şi cunoaşte toate detaliile acesteia), se deghizează în cei care au murit, imitându-le atât înfăţişarea, cât si vocea pentru ca înşelarea să fie de calitate. Însă rezultatul final este părtăşia cu demonii, iar în cazul vizitei lui Saul la vrăjitoarea din En-dor nu a fost pocăinţa, mărturisirea păcatelor şi viaţa, ci disperarea, descurajarea şi moartea (1Samuel 28:16,20 21; 31:3,4,9,10 ).

Concluzia biblie nu este că Saul a vorbit cu Samuel ci: „Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii [BCR n.s.„...spiritul lui Pyton”].” (1Cronici 10:13).

În Matei 17:1-7; Marcu 9:1-8; Luca 9:28-36 este prezentat apariţia lui Moise şi Ilie[3] cu ocazia schimbării la faţă a lui Isus. Unii susţin prin această relatare că există viaţă după moarte, că Moise şi Ilie au continuat să existe şi după moartea lor. Această relatare nu susţine ne-aparat existenţa lor în cer, deoarece a fost o viziune care poate fi ceva ireal, adică o imagine creată (comp. cu Fapte 12:9; Ezechiel 11:24), căci Dumnezeu poate chemă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi (Romani 4:17). Pe lângă aceasta, Evanghelistul Luca comentează iniţiativa lui Petru de a construi trei colibe şi pentru Moise şi Ilie prin cuvintele: ”Nu ştia ce spune”, deci nu putea Moise şi Ilie să stea în colibe, deoarece era o imagine a lor.

În 2Corinteni 5:1-9 se spune: „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. Aşa dar, noi întotdeauna Suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă Suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, Suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă fie că Suntem departe de casă. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”

Ce vrea Pavel să spună prin următoarele afirmaţie: „dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu” dar prin „să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul”?
în 2 Cor. 5:1-11, Pavel pune în contrast casa pământească cu cea cerească, cât şi trupul pământesc, pieritor, supus bolilor, suferinţei şi morţii, cu trupul glorios, veşnic, nemuritor, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi în ceruri. Expresia „să părăsim trupul acesta” înseamnă să părăsim trupul acesta muritor, plin de infirmităţi pământeşti. Expresia „să fim acasă cu Domnul” înseamnă să fim în trupul glorios şi nemuritor. Întrebarea este când vom primi acel trup glorios? Textul nu răspunde direct la această întrebare, ar părea că imediat după ce murim, însă având în vedere că între clipa morţii şi cea a învierii, pentru cel decedat nu i se pare o durată lungă de timp, se poate spune că imediat după moarte te îmbraci în glorie. Însă textul nu sugerează viaţa după moarte, ci învierea ce va avea loc în viitor. De unde ştim lucrul acesta? Chiar în acest pasaj Pavel foloseşte următoarea descriere: „ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” astfel el foloseşte o frază asemănătoare ca atunci când descrie învierea morţilor în 1Corinteni 15:51-54: „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în ne-putrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în ne-putrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.” Astfel în 2 Corinteni 5 tot la fel ca şi în 1Corinteni 15 Pavel tânjeşte după nemurirea pe care o va da Isus la cea de-a doua venire a Sa (vezi şi 2Tim. 4:6-8).

Este interesant că în 2Corinteni 5 ca şi în 1Corinteni 15 Pavel vorbeşte de o îmbrăcare cu trupul nemuritor, ori dacă nemurirea se îmbracă atunci ea nu este înnăscută, dacă există un suflet nemuritor, omul nu are nevoie decât să se dezbrace de aceasta pentru a intra în cer. Pe când în teologia lui Pavel lucrul acesta nu este suficient, omul nu numai trebuie să se dezbrace de acest cort (trupul muritor), el are nevoie să se şi „îmbrace în nemurire”. Când are loc aceasta? El spune în 1Corinteni 15:22,23  „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos.” Lucrurile sunt clare, Pavel tânjea să se dezbrace de cortul acesta ca să se îmbrace la înviere cu nemurirea. 

În Filipeni 1:21-24 se spune: „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.”

În mod asemănător ca şi în 2Corinteni 5 Pavel lasă să se înţeleagă, că imediat după moarte ajungem în cer la Domnul, că moartea duce la o mutare, însă noi ca să înţelegem bine Biblia trebuie să studiem pasajele în contextul lor şi al întregii Biblii, astfel în contextul acestei cărţii Pavel îşi descrie speranţa şi năzuinţa prin cuvintele: „şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” (Filipeni 3:11), astfel finalitatea dorită de el este învierea şi nu sufletul nemuritor. Dacă înţelegem că între clipa morţii şi cea a învierii, pentru cel decedat nu i se pare o durată lungă de timp, ci din punctul lui de vedere, cum a murit a şi înviat în cer, atunci înţelegem şi cuvintele lui Pavel care spune: „aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos”. Pavel tânjea după revenirea lui Isus, atunci când el urma să-l vadă faţă în faţă şi să fie împreună cu El pentru veşnicie. Da, moartea este un câştig! Pentru apostol, moartea însemna eliberarea de durerile unui trup istovit, eliberarea din închisoarea romană şi protecţie sigură împotriva ispitelor lui Satana. Pentru Pavel moartea era un somn în care nu avea să simtă trecerea timpului. Următorul eveniment după ce avea să închidă ochii în somnul morţii avea să fie „să se mute si să fie cu Hristos”. Deoarece nu există conştienţa trecerii timpului până la a doua venire a lui Isus, pentru Pavel moartea însemna închiderea ochilor în somn si apoi trezirea pentru a fi cu Domnul său. Această interpretare concordă şi cu alte texte ale Bibliei care vorbeşte de răsplata şi învierile din timpul venirii lui Cristos (Filipeni 3:11,20,21; 1Corinteni 15:23; Coloseni 3:4; 1Tesaloniceni 4:15-17; 2Timotei 4:8).

Unii spun: creştinul există după moarte ca suflet sau spirit, dar are nevoie de înviere ca sufletul să se unească cu trupul carnal, adică la înviere sufletul din ceruri se va unii cu trupul ridicat din pământ şi aceasta este învierea, şi astfel spun unii acceptând sufletul nemuritor nu se elimină învăţătura despre înviere. Însă această explicaţie care a apărut deja în sec II e.n. nu concordă cu Noul Testament din cel puţin două motive:

1. În 1Corinteni 15:16-18,32 se spune: „Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi Sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, Sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci Suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Din punctul de vedere a lui Pavel, descris bine în acest pasaj, unde se spune că dacă nu ar avea loc învierea morţilor la venirea lui Isus Cristos, cei care au murit în Cristos: „Sunt pierduţi” sau în traducerea  BCR: „au pierit”, deci nu au mers în cer ca suflet nemuritor. Dar oare dacă creştinul după moarte ar exista într-o altă formă de existenţă, ar fi zis apostolul Pavel despre aceştia că fără înviere „Sunt pierduţi” sau „au pierit”? Nu, în plus nu ar fi o mare problemă dacă nu ar fi înviere, căci aceştia ar exista ca suflete în cer lângă Domnul. Dar dacă nu există viaţă după moarte, este o mare problemă dacă morţii nu învie, atunci creştinii sunt „cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!”.  De aceea, Pavel îi mustră serios pe corinteni pentru această doctrină elementară pentru creştini, ÎNVIEREA, care este singura speranţă pentru cei morţi în Cristos şi pe care ei au pierdut-o din cauza influenţelor rele a unora (1Corinteni 15:1-33).
2. Pe lângă acest motiv, creştinii nu vor învia în trup de carne ci în corp ceresc, glorios, spiritual (1Corinteni 15:44). Cu toate acestea trupul lor de carne nu se va pierde, ci se va transforma, după cum cei ce au parte de răpire au parte de schimbare, şi anume „trupul lor supus putrezirii se va îmbrăca în ne-putrezire” (1Corinteni 15:51-54), în mod asemănător, Pavel vorbeşte de învierea trupurilor pentru creştini (Romani 8:11,23), şi tot el spune despre creştini că ei vor învia în „trup duhovnicesc”. Ca să înţelegem această aparentă contradicţie, să luăm ca exemplu: apa care există în trei stări: gazoasă, lichidă şi solidă, dar este tot apă, tot aşa trupul creştinului poate exista în două forme: carne sau spirit, dar este, tot trupul lui. Dar acest trup spiritual se poate materializa, şi să revină din nou în starea de trup fizic, după cum Isus, s-a manifestat în mijlocul ucenicilor ca având trup de carne (Luca 24:36-39) după învierea lui în spirit (1Petru 3:18). Dar nu găsim nicăieri în Biblie că învierea morţilor este o unire a trupului cu sufletul, ci mai degrabă o revenire (readucere) la viaţă, a persoanei, adică spiritul de viaţă de la Dumnezeu readuce persoana la viaţă, fie în formă spirituală fie în formă materială. Însă cum poate ca cineva sã învie în corp spiritual la venirea Domnului, căci aşa vor învia creştinii (1Corinteni 15:44), dacă el este deja spirit şi în prezenţa Domnului deja imediat după moarte? Ori creştinii decedaţi primesc trupuri duhovniceşti la învierea de la venirea Domnului, ori le au imediat după moarte, trebuie să alegem, căci nu putem susţine ambele variante.

Pe lângă toate acestea, nici unul din cei înviaţi în Biblie, nu relatează vreo experienţă după moarte, iar Sfânta Scriptură când abordează acest subiect în mod direct, ea spune clar: „cei vii măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic...Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit...”(Ecleziast 9:5,6). Astfel se precizează clar şi fără echivoc ceea ce multe religii nu vor să recunoască, că morţii nu ştiu nimic, că au pierit. Din păcate însă multe culte care pretind că sunt creştine trec cu vederea textele clare şi directe din Biblie care descriu starea morţilor şi se bazează mai mult pe pasaje deductive, ignorând cele clare.

La ce se referă expresia „Locuinţa Morţilor”?

Cuvântul „Locuinţa Morţilor”, care apare în majoritatea traducerilor în limba româna, este traducerea cuvântului ebraic „sheol”, care apare de 66 de ori în Biblie şi a cuvântului grecesc „hades” care apare de 10 ori. Atât cuvântul „sheol” cât şi „hades” sunt echivalente (compară Fapte 2:27 cu Psalmul 16:10).

Aceşti termeni au sensul de ceea ce zace dedesubt, partea de jos, groapă, loc subteran, locul unde se află morţii şi se referă la mormântul comun al oamenilor decedaţi, deoarece în ebraică pentru mormânt individual se foloseşte alt termen: „gever” care înseamnă şi loc de îngropare (Geneza 23:4,6,9,20), iar în limba greacă pentru mormânt individual apare: „mnemeiois” (Ioan 5:28,29). În plus, „sheolul” şi „hadesul” nu apare niciodată la plural în Biblie, iar aceasta nu vorbeşte niciodată de „sheolul” sau „hadesul” unei singure persoane, pe lângă toate acestea, omul nu face niciodată în Biblie un  „sheol” sau „hades” ci o groapă sau mormânt, de aceea „sheolul” sau „hadesul” se referă la mormântul tuturor morţilor.

Textele Biblice unde apare termenul: „sheol”: Geneza 37:35; 42:38; 44:29,31; Numeri 16:30,33; Deuteronom 32:22; 1Samuel 2:6; 2Samuel 22:6; 1Regi 2:6,9; Iov 7:9; 11:8; 14:13; 17:13,16; 21:13; 24:19; 26:6; Psalmii 6:5; 9:17; 16:10; 18:5, 30:3; 31:17, 49:14,15; 55:15; 86:13; 88:3; 89:48; 116:3; 139:8; 141:7; Proverbe 1:12; 5:5; 7:27; 9:18; 15:11,24; 23:14; 27:20; 30:16; Ecleziast 9:10; Cântarea cântărilor 8:6; Isaia 5:14; 7: 11; 14:9,11,15; 28:15,18; 38:10,18; 57:9; Ezechiel 31:15,16,17; 32:21,27; Osea 13:14,15; Amos 9:2; Iona 2:2; Habacuc 2:5.

Textele Biblice unde apare termenul „hades”: Matei 11:23; 16:18; Luca 10:15, 16:23; Fapte 2:27,31; Apocalipsa 1:18; 6:8; 20:13,14.

După cum ne-am putut da seama studiind lista cu toate textele unde apare în original „locuinţa morţilor” („sheol” şi „hades”), cele mai clare texte despre Locuinţa Morţilor, care indică ce este aceasta, sunt: Ecleziast 9:10, care tratează direct acest subiect, acolo se spune: „Tot ce găseşte în mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în locuinţa morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune." Aici se arată o totală inactivitate, chiar pe plan mintal. Cu toate că mulţi teologi nu i-au în seamă acest text sau îl cataloghează ca fiind o formulare profană asupra morţii, însă ei uită că acesta, este un text biblic sub inspiraţie divină şi care explică direct nu deductiv, ceea ce este Locuinţa Morţilor, sau ceea ce credeau despre Locuinţa Morţilor oamenii credinţei din vremea respectivă. Un alt text clar este Isaia 38:10,11,18, aici credinciosul rege Ezechia, inspirat de Duhul Sfânt spune despre Locuinţa Morţilor: „…cu acei care locuiesc acolo unde totul a încetat să fie, nu voi mai vedea vreun om.” Deci în Locuinţa Morţilor, nu-l mai vezi  pe oameni, şi acolo totul a încetat să existe, astfel acest rege credincios descrie „sheolul” ca un loc al inexistenţei. Acestea sunt singurele pasaje care descriu în mod elocvent şi tangenţial „sheolul”.  În alte pasaje se arată că aici merg lucruri fizice, şi nu spiritele, ca de pildă: trupurile moarte ucise de sabie (Ezechiel 31:14-18); perii albi şi însângeraţi (Geneza 44:29; 1Împăraţi 2:6,9); acolo există viermi (Isaia 14:11); acolo oamenii se odihnesc (Iov 17:13-16); la gura „sheolului” se risipesc oasele celor morţi, în el intră bogăţia Ierusalimului (Isaia 5:14; Psalmul 141:7); acolo există arme, săbii, oseminte (Ezechiel 32:27). În plus Locuinţa Morţilor este asociată cu moartea nu cu viaţa (Apocalipsa 1:18; 20:14). Mai precis Locuinţa Morţilor este sinonimă cu nimicirea (Osea 13:14).

Cum interpretează subiectul Locuinţa Morţilor, cei ce susţin viaţa de după moarte ?

Unii teologi susţin că Locuinţa morţilor este sinonim cu iadul, deoarece originea cuvântului românesc „iad” vine din grecescul „hades”  noi insa l-am împrumutat prin intermediul slavilor (sl. jadu), şi astfel sa ajuns la cuvântul iad. Astfel traducerea Ortodoxă, traduce cu „iad”, iar Sfânta Scriptura de la 1874 cu „infern”, cuvântul „sheol” şi „hades”, dar aceste traduceri creează confuzii, ca de exemplu, Isus a fost în iad (Fapte 2:27 BO). Vi se pare corect, ca Domnul Cristos să meargă într-un loc de chin? Un alt caz este dreptul Iov, care a dorit să meargă în „sheol”, oare ar fi vrut Iov să meargă într-un loc de chin? (Iov 14.14) Sau într-un loc de odihnă unde să scape de chinuri? (Iov 3:19-22). Numai dacă iadul („hadesul”) nu este un loc de chin ci mormântul, locuinţa morţilor, atunci Iov ar dori să meargă acolo. În plus, dacă traducem cuvintele „sheol” şi „hades”, cu „iad” atunci trebuie să acceptăm că el este un loc unde zac trupurile nu sufletele oamenilor, el nu este veşnic deoarece el va fi golit de morţi şi va fi aruncat în lacul de foc după cum se spune în Apocalipsa 20:13,14: „Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” [Biblia Ortodoxă]. Deci dacă acceptăm cuvântul iad ca o traducere a lui Hades (iades), atunci trebuie să acceptăm şi aceste adevăruri despre iad, şi anume că în el locuiesc trupuri, nu suflete, şi că va fi golit şi aruncat în lacul (iezerul)de foc.

Mulţi teologi interpretează că „hadesul” este un loc temporar de chin până la judecată, iar unii susţin că „sheolul” sau „hadesul” este împărţit în două: „sheolul” de sus unde merg cei buni; şi „sheolul” de jos unde merg cei răi pentru chinuri. Dar toate aceste învăţături sunt străine de Biblie, pentru că nicăieri nu se spune că „sheolul” este împărţit în două. În plus, Regele David care era un om drept, a mers în „sheolul cel mai de jos” (Psalmul 86:13 n.s.) şi nu în partea de sus a „sheolului”, deci explicaţia mai sus prezentată nu stă în picioare. Cei ce cred că în „sheolul” există viaţă, mai argumentează şi cu Ezechiel 32:21-31, unde se arată despre unele persoane care vorbesc în Locuinţa Morţilor, însă dacă citim tot contextul, şi luăm Biblia în ansamblu, care descrie „sheolul” ca un loc al tăcerii (Psalmii 6:5; 115:17) atunci înţelegem că vorbirea de aici este simbolică, adică prin faptul că cei viteji din Egipt se coboară în groapă (nu într-un loc al spiritelor), este ca şi cum s-ar vorbi despre ei spunându-se acest lucru.  Aceeaşi descriere metaforică o găsim şi în Isaia 14:4-23, însă dacă „sheolul” este iadul atunci ar trebui să-i descrie pe aceşti ne-circumcişi chinuindu-se, dar nu se spune aşa ceva, ci altceva, ca de exemplu despre regele Babilonului, care este acoperit cu viermi, fiind ca un cadavru călcat în picioare (Isaia 14:11,19). Aceste ambele texte descriu o vorbire simbolică ce are loc în locuinţa morţilor şi nu o vorbire literală, acelaşi lucru se spune despre oraşul Ierusalim care vorbeşte din ţărână (Isaia 29:1-4).

În concluzie: moartea este opusul vieţii, este descrisă în Biblie ca un somn, iar locuinţa morţilor este mormântul tuturor oamenilor, un loc unde trupul lui se odihneşte până la înviere.

 

Conform Bibliei ce este sufletul?

Cuvântul suflet în Biblie provine din ebraicul: „nephesh” (Vechiul Testament fiind scris în ebraică) şi din grecescul: „psy-khe” (Noul Testament fiind scris în greacă) aceşti termeni sunt echivalenţi, după cum reiese din Fapte 2:27 care citează din Psalmul 16:10, sau Romani 11:3 care citează din 1Împăraţi 19:10 (vezi traducerea NW[4], în BCR este tradus cu viaţă). În ebraică cuvântul suflet apare de 754 de ori, iar în greacă de 102 ori.

Pentru a vă face singuri o imagine completă despre termenul suflet citiţi cu atenţie textele unde apare cuvântul suflet în Biblie, pe care le prezentăm mai jos printr-o listă completă de versete unde apare expresia „suflet” în textul original, chiar dacă în unele traduceri el a fost înlocuit cu viaţă, vietate, etc.

După ce studiaţi cu atenţie textele biblice şi trageţi o concluzie, puteţi să confruntaţi concluzia dvs. cu a mea despre  suflet. Texte unde apare cuvântul „suflet”: Geneza: 1:21,30; 2:7,19; 9:4,5,10,12,15,16; 12:13; 17:14; 19:17,19,20; 27:4,19,25,31; 32:30; 34:3,8; 35:18; 37:21; 42:21; 44:30; 49:6; Exod: 4:19; 12:15,16,19; 15:9; 21:23,30; 23:9; 30:12; 31:14; Levetic 2:8; 4:2,27; 5:1,2,4,15,17; 6:2; 7:18,20,21,25,27; 11:10,46; 17:10; 17:11,12,14,15; 19:8,28; 20:6; 21:1,11; 22:3,4,6,11; 23:29,30; 24:17,18; 26:11,16,30; Numeri 5:2,6; 6:6,11; 9:6,7,10,13; 11:6; 15:27,28,30,31; 19:11,13,20,22; 21:4,5; 23:10; 30:2,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13; 31:19,28; 35:11,15,30,31; Deuteronom 4:9,29; 6:5; 10;12; 11:13,18; 12:15,20,21,23; 13:3,6; 14:26; 18:6; 19:6,11,21; 21:14; 22:26; 23:24; 24:6,7,15; 26:16; 27:25; 28:65; 30:2,6,10; Iosua 10:28,30,32,25,37,39; 11:11; 20:3,9; 22:5; Judecători 5:21; 9:17; 10:16; 12:3; 16:16,30; 18:25; Rut 4:15; 1Samuel 1:10,15,26; 2:16,33,35; 17:55; 18:1,3; 19:5,11; 20:1,3,4,17; 22:2,22,23; 23:20; 24:11; 25:26,29; 26:21,24; 28:9,21; 30:6; 2Samuel 1:9; 3:21; 4:8,9; 5:8; 11:11; 13:39; 14:7,14,19; 16:11; 17:8; 18:13; 19:5; 1Regi 1:12,29; 2:4,23; 3:11; 8:48; 11:37; 17:21,22; 19:2,3,4,10,14; 20:31,32,39,42; 2Regi 1:13,14; 2:2,4,6; 4:27,30; 7:7; 9:15; 10:24; 23:3,25; 1Cronici 22:19; 28:9; 2Cronici 1:11, 6:38; 15:12; 34:31; Estera 4:13; 7:3,7; 9:31; Iov 2:4,6; 3:20; 6:7,11; 7:11,15; 9:21; 10:1; 11:20; 12:10; 13:14; 14:22; 16:4; 18:4; 19:2; 21:25; 23:12; 24:12; 27:2; 27:8; 30:16,25; 31:30,39; 32:2; 33:18, 20,22,28,30; 36:14; 41:21; Psalmul 3:2; 6:3,4; 7:2,5; 10:3; 11:1,5; 13:2; 16:10; 17:9,13; 19:7; 20:20,29; 23:3; 24:4; 25:1,13,20; 26:9; 27:12; 30:3; 31:7,9,13; 33:19,20; 34:2,22; 35:3,4,7,9,12,13,17,25; 38:12; 40:14; 41:2,4; 42:1,2,4,5,6,11; 43:5; 44;25; 49:8,15,18,19; 54:3,4; 55:18; 56:6,13; 54:3,4; 55:18; 56:6,13; 57:1,4,6; 59:3; 62:1,5; 63:1,5,8,9; 66:9,16; 69:1,10,18; 70:2; 71:10,13,23; 72:14; 74:19; 77:2; 78:18,50; 84:2; 86:2,4,13,14; 88:3,14; 89:48; 94:17,19,21; 103:1,2,22; 104:1,35; 105:18,22; 106:15; 107:5,9,18,26; 109:20,31; 116:4,7,8; 119:20,25,28, 81,109,129,167,175; 120:2,6; 121:7; 123:4; 124:4,5,7; 130:5,6; 131:2; 138:3; 139:14; 141:8; 142:4,7; 143:3,6,8,11,12; 146:1; Proverbe 1:19; 2:10; 3:22; 6:16,26,30,32; 7:23; 8:36; 10:3; 11:17,25; 12:10; 13:2,3,4,8,19,25; 14:10; 15:32; 16:17,24,26; 18:7; 19:2,8,15,16; 20:2; 21:10,23; 22:5,23,25; 23:7,14; 24:12,14; 25:13,25; 27:7,9; 28:17,25; 29:10,17,24; 31:6; Ecleziast 2:24; 4:8; 6:2,3,7,9; 7:28; Cântarea Cântărilor 1:7; 3:1,2,3,4; 5:6; 12; Isaia 1:14; 3:9; 3:20; 5:14, 10:18; 15:4; 19:10; 26:8;9; 29:8; 32:6; 38:15,17; 42:1; 43:4; 44:20; 46:2; 47:14; 49:7; 51:23; 53:10,11,12; 55:2,3; 58:3,5,10,11; 61:10; 66:3, Ieremia: 2:24; 3:11; 4:10,19,30,31; 5:9,29; 6:8; 9:9; 11:21; 12:7; 13:17; 14:19; 15:1,9; 18:20; 19:7,9; 20:13; 21:7,9; 22:25,27; 31:12,14,25; 32:41; 34:16,20,21; 38:2,16,17,20; 39:18; 40:14,15; 43:6; 44:30; 45:5; 46:26; 49:37; 50:19; 51:6,14; 51:45; Plângerile lui Ieremia 1:11,16,19; 2:12,19; 3:17,20,24,25,51,58; 5:9; Ezechiel 3:19,21; 4:14; 14:14,20; 16:5; 18:4,20,27; 25:25; 23:17,18,22,28; 24:25; 25:6,15; 27:31; 32:10; 33:5,6,9; 36:5; 47:9; Osea 4:8; 9:4, Amos 2:14,15; 6:8, Iona 1:14; 2:5,7; 4:3,8; Mica 6:7; 7:3; Habacuc 2:4,5,10; Zaharia 11:8; Matei 2:20; 6:25; 10:28,39; 12:18; 16:25,26; 20:28; 22:37; 26:38; Marcu 3:4; 8:35,36,37; 10:45; 12:30; 14:34; Luca 1:46; 2:35; 6:9; 9:24; 10:27; 12:19,20,23; 14:26; 17:33; Ioan 10:11,15,17; 12:25,27; 13:37,38; 15:13; Fapte 2:27,43; 3:23; 4:32; 20:10,24; 27:22; Romani 2:9; 11:3; 13:1; 16:4; 1Corinteni 15:45; 2Corineni 1:23; Filipeni 1:27; 2:2,19,30; 1Tesaloniceni 5:23; Evrei 4:12; 6:19; 10:38,39; Iacov 5:20; 1Petru 2:11; 2Petru 2:8; 1Ioan 3:16; 3Ioan 2; Apocalipsa 16:3; 18:14.

Texte unde apare cuvântul „sufletul”: Proverbe 19:18; 23:2; Isaia 56:11; 58:10; Ieremia 44:14; Ezechiel 16:27.

Texte unde apare cuvântul „sufletului”: Ezechiel 24:21.

Texte unde apare cuvântul „suflete” (la plural): Geneza 1:20,24; 9:5, 12:5; 14:21; 23:8; 36:6; 46:15,18,22,25,26,27; Exod 1:5; 12:4; 16:16; 30:15,16; Levetic 11:43,44; 16:29,31; 17:11; 18:29; 20:25; 23:27,32; 26:15,43; 27:2, Numeri 16:38; 19:18; 29:7; 31:35,40,46,50; Deuteronom 4:15; 10:22; Iosua 2:13,14; 9:24; 23:11,14; Judecători 5:18; 2Samuel 23:17; 2Regi 12:4; 1cronici 5:21; 11:19; Estera 8:11; 9:16; Iov 16:4; Psalmul 72:13; 97:10; Proverbe 1:18; 11:30; 14:25; Ieremia 2:34; 6:16; 17:21; 26:19; 37:9; 42:20; 44:7; 48:6; 52:29,30; Ezechiel 7:19; 13:18,19,20; 17:17; 18:4; 22:27; 27:13; Matei 6:25; 11:29; Luca 12:22; 21:19; Ioan 10:24; Fapte 2:41; 7:14, 14:2,22; 15:24,26; 27:10,37; 2Corinteni 12:15; 1Tesaloniceni 2:8; 5:14; Evrei 12:3, 13:17; Iacov 1:21; 1Petru 1:9,22,25; 3:20; 4:19; 2Petru 2:14; 1Ioan 3:16; Apocalipsa 6:9; 8:9; 12:11; 18:13; 20:4.

Dacă am studiat cu atenţie lista exaustivă cu versete unde apare termenul „suflet” am putut observa că înţelesul acestui cuvânt, în general se referă la om ca întreg, la o fiinţă care respiră, dar există câteva excepţii în care cuvântul suflet are sensul de: de corp sau corp mort (Levetic 21:11; Numeri 6:6:"om mort" SS 1874; "mort" BCR; "suflet mort" NW, în aceste pasaje apare cuvântul pentru suflet: "nephesh"); sediul emoţiilor (Evrei 12:3; Iov 30:25; Marcu 14:34; Luca 2:35); personalitate rea sau bună (Isaia 32:5,8); sediul motivaţiilor, al dorinţelor, (Coloseni 3:23; Efeseni 6:6NW); perspectivă de viaţă (Matei 10:28 compară cu Luca 12:4,5).

Cuvântul suflet poate avea sensul de ceva bun, fiind o descriere a spiritualităţii creştinului (1Petru 2:11), dar poate avea şi un sens negativ cu referire la lucrurile naturale-carnale, ca de pildă în Iacov 3:15 unde înţelepciunea pământească este numită: „sufletească, demonică”. Astfel în loc să ne luăm după teologi care generalizează un singur înţeles pentru termenul suflet, mai bine am citi de fiecare dată contextul textului pentru a vedea care este sensul cuvântului suflet din acel text. Însă de obicei şi de cele mai multe ori cuvântul suflet se referă la omul ca întreg sau la viaţa omului, nu la o entitate din om. O definiţie clară a sufletului şi în contextul creieri omului o găsim în Geneza 2:7 unde este descris astfel: "Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu". Astfel Biblia susţine că omul este un suflet nu că are un suflet, deci ţărâna + suflarea de viaţă = suflet, deci la moartea omului când suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu care la dat, ce mai rămâne? Doar ţărâna şi nu un suflet nemuritor. Faptul că omul este sufletul reiese din zeci de texte, vezi de pildă: Exod 1:5; 12:4,16 n.s; Levetic 7:18,20 n.s^{(nota de subsol)}; 20:6 n.s; Numeri 21:5; Deuteronom 24:7; Psalmii 57:6; 72:14; 107:9; 119:28; Proverbe 8:36; 10:3; Ieremia 31:14; Ezechiel 7:19; Fapte 27:37; Romani 13:1; 1Petru 3:20, etc. De asemenea din următoarele texte reiese că sufletul este viaţa omului sau a animalului: Geneza 9:4 n.s; Levetic 17:11 n.s; Deuteronomul 12:23; Proverbe 29:24 n.s; Isaia 43:4 n.s; Matei 16:25; Luca 21:19; Iacov 1:21. În plus sufletul este sinonim cu sângele (Geneza 9:4; Levetic 17:11; Deut.12:23), sau sufletul are sânge, după cum se spune în Ieremia 2:34: "sângele sufletelor (nephesh) sărmanilor nevinovaţi." SS 1874. Şi animalele sunt suflete căci Geneza 1:30 se spune: "...toate animalele pământului...are în sine suflet viu." SS 1874, vezi şi n.s din BCR şi Levetic 24:18NW; 1Samuel 22:19-22; Apocalipsa 8:9NW; 16:3NW; Ezechiel 47:9 n.s. BCR. În concluzie, precizez că nici într-o relatare literală din Biblie cuvântul suflet nu are sensul de viaţă după moarte.

 

Poate sufletul să moară?

După cum am observat în capitolul precedent, omul este sufletul, deci odată ce omul moare atunci moare şi sufletul, iar această învăţătură o găsim în multe texte în Sfânta Biblie. Să dăm câteva exemple: „acel suflet va fi nimicit” Exod 12:15,19; „sufletul acela va fi nimicit din poporul lui” Levetic 18:29; 19:8; „…ne veţi scăpa sufletele de la moarte" Numeri 9:13; Iosua 2:13; „…Eu sunt cauza morţii tuturor sufletelor din casa tatălui meu!” 1Samuel 22:19-22; „…toţi cei ce îmi caută sufletul ca să-l distrugă!” Psalmii 33:19;40:14; 56:13, deci şi oamenii pot distruge sufletul. În Ezechiel 13:18-20 se face o descriere total incompatibilă cu învăţătura sufletului nemuritor, deoarece se vorbeşte de nişte suflete care nu ar trebui să trăiască din punct de vedere al lui Dumnezeu, dar acestea trăiesc, iar cele ce ar trebui să trăiască sunt omorâte (vezi şi Ezechiel 22:25,27). În plus sufletele pot fi nimicite în război, Ezechiel 17:17; de fapt „sufletul care păcătuieşte acela va muri” Ezechiel 18:4,20 şi cum nu există nici un om care să nu păcătuiască (Romani 3:23) deci toate sufletele mor, nu sunt nemuritoare. Şi Noul Testament susţine acelaşi lucru, pentru aceasta vezi următoarele texte în care în original este expresia „suflet” (psy-khe) dar care în unele versiuni ale Bibliei a fost înlocuit cu viaţă: Matei 2:20; 20:28; Marcu 3:4; Luca 6:9; 17:33; Ioan 12:25; Romani 11:3;de pildă în Evrei 11:39 se vorbeşte de „… păstrarea în viaţă a sufletului” NW  sau „mântuirea sufletului” NT.93; BC;31, dacă sufletul este nemuritor, cum se face că sufletul are nevoie de salvare şi păstrare în viaţă a sufletului? Iar în Fapte 3:23 se confirmă conceptul Vechiului Testament despre suflet prin cuvintele: „Orice suflet care nu va asculta de Profetul acela va fi nimicit din popor”NT.93. De asemenea în Iacov 5:20 se precizează: „va mântui un suflet de la moarte”, deci dacă cineva nu se întoarce de la rătăcire la adevăr, nu-i va fi chinuit sufletul, ci acesta va muri.

Care este înţelesul real al unor texte prin care se încearcă să se susţină nemurirea sufletului ?

În 1Regi 17:21,22, este prezentată următoarea relatare: „Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el! Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s-a întors în el, şi a înviat.” În această relatare este vorba de învierea efectuată de Ilie, omul lui Dumnezeu. Însă care este sensul cuvintelor: „fă să se întoarcă sufletul copilului în el!”? Este oare vorba de un suflet despărţit de trup aici? De un suflet ce supravieţuieşte morţii? Nu, cuvântul suflet în Biblie poate să aibă sensul de viaţă, vezi Geneza 9:4 n.s; Levetic 17:11 n.s; Deuteronom 12:23, astfel este pur şi simplu vorba despre viaţa băiatului care s-a întors în el, cu siguranţă prin intermediul suflării de viaţă de la Dumnezeu care a ascultat rugăciunea lui Ilie.

În Luca 12:20 se spune: „Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Astfel pe baza acestui text unii afirmă că sufletul merge la Dumnezeu după moarte, dar având în vedere că cuvântul suflet are şi sensul de viaţă (Matei 16:25 n.s.), Isus a vrut să spună că Dumnezeu îi va lua înapoi viaţa care funcţiona datorită suflării de viaţă. Observăm că Isus precizează: „ţi se va cere înapoi”, ori ceea ce a pus Dumnezeu în om a fost suflarea de viaţă şi aceasta i se cere înapoi, ea se întoarce la Dumnezeul care a dat-o (Ecleziast 12:7).

În Apocalipsa 6:9-11; 20:4 se spune: „Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.... Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.”

Unii interpretează că sufletele de sub altar ar fi o entitate adică persoană care supravieţuieşte morţii, astfel după această interpretare în clipa când mor sufletele martirilor ajung în cer ca spirite, o astfel de interpretare însă nu concordă cu restul textelor din cartea Apocalipsa (Apocalipsa 8:9; 12:11; 16:3; 18:13,14), sau din restul Bibliei despre suflet. Este interesant că cei care interpretează Ap. 6:9-11 literal, fac la fel şi cu pilda din Luca 16:19-31, astfel se impune pentru aceştia o întrebare: dacă cei răi după moarte sunt chinuiţi iar cei buni îi văd în chinuri, cum se face că martirii cer răzbunare? Ce răzbunare ar mai putea cere în timp ce îi văd pe cei răi chinuindu-se?

Aceste texte din Apocalipsa sunt asemănătoare cu cele din Ezechiel 32:21-31, Isaia 14:4-23, 29:1-4; unde se arată despre unele persoane care vorbesc în Locuinţa Morţilor, sau asemănătoare cu vorbirea lui Isus cu Moise şi Ilie pe muntele transfigurării (Matei 17:1-5), toate aceste lucruri sunt imagini ale unor lucruri ireale, însă pentru Dumnezeu nu este greu de realizat acest lucru, căci El nu „este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi Sunt vii.” (Luca 20:38), deci cu toate că în realitate martirii au murit şi au încetat să existe, pentru Dumnezeu martirii nu sunt morţii, pentru că El poate chema „cele ce nu sunt ca şi cum ar fi” (Romani 4:17). Este greu pentru noi să înţelegem aceste lucruri.

În plus, în Biblie cuvântul suflet se poate referii la sânge (Levetic 17:11; Deuteronomul 12:23), astfel şi în acest text sufletele martirilor se poate referi la sângele martirilor şi având în vedere că sufletele sunt sub altar, altarul reprezentând locul unde au fost sacrificaţi pe pământ, iar valoarea jertfei lor (sufletul lor) era sub altar în cer, şi striga aşa cum a strigat sângele lui Abel despre care Biblia spune în Geneza 4:10   „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.” Sau ca şi sângele Domnului Isus despre care se spune: „Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.” (Evrei 12:24). Tot aşa sufletele, sau sângele martirilor strigă cerând răzbunare, iar prin faptul că martirii îmbracă o haină albă arată că ei au biruit lumea (Apocalipsa 3:4,5), dar încă nu pot să domnească împreună cu Cristos pentru că ei nu au înviat încă şi de aceea se arată în text că ei trebuie să se odihnească până când se va împlini numărul de martiri. Toate acestea indică că aceştia nu vor învia doar la venirea Domnului (1Corinteni 15:23). De altfel dacă ei ar fi vii şi ar trăi sub formă de suflete după moarte, textul ar fi un nonsens deoarece despre ei se spune: „Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Traducerea literală ar fi: „au trăit” (BCR n.s.) sau  „ei au fost aduşi la viaţă” (BC.31) sau „ei au venit la viaţă” (NW), însă ce sens mai are venirea la viaţă dacă ei sunt deja în viaţă după moarte?

Este sufletul nemuritor ?

Biblia foloseşte cuvântul „suflet” de peste 800 de ori dar nu spune niciodată „suflet nemuritor”. Cuvântul muritor înseamnă supus morţii. Cuvântul nemuritor înseamnă nesupus morţii. Biblia afirmă în mod lămurit: „Sufletul care păcătuieşte va muri” (Ezechiel 18:4), Isus a declarat că atât trupul cât si sufletul pot pieri în gheena (Matei 10:28). Nemurirea este un atribut al Divinităţii. Doar Dumnezeu este nemuritor în natura Sa (1Timotei 6:15,16). Prima minciună a lui Satana în Eden a fost în ceea ce priveşte moartea. Cel rău a afirmat că rezultatul neascultării nu va fi moartea, ci viaţa. Păcatul aduce cu sine nu viata veşnică în chinurile iadului ci exilarea totală, absolută, din prezenţa lui Dumnezeu, „o pierzare veşnică de la faţa Domnului” (2Tesaloniceni 1:7-9), deci o nimicire totală. Biblia este clară. Omul este muritor (Iov 4:17). Noi căutăm nemurirea (Rom. 2:7). Cei neprihăniţi vor primi nemurirea ca un dar din partea Domnului nostru la a doua Sa venire ( 1 Cor. 15:51-54 ). În Biblie nemurirea, se primeşte nu este înnăscută (vezi 1Corinteni 15:52-54), în nici un text aceste expresii nu se folosesc în legătură cu necredincioşii. În primul rând, viaţa veşnică este un dar de la Dumnezeu (Romani 6:23), pe care-l primeşte cel drept iar cel rău nu va primi acest dar, şi nici nu-l posedă, căci despre el se spune în Ioan 3:36: „nu va vedea viaţa”, iar 1Ioan 3:15 întăreşte la fel această învăţătură prin cuvintele: „nici un ucigaş n-are viaţă veşnică rămânând în el.”, deci cei răi nu au viaţă veşnică şi astfel nu pot fi chinuiţi etern. Astfel Biblia învaţă că nemurirea nu o are omul în el de la naştere, ci este ceva ce se primeşte. Tot la fel este cu expresia: „neputrezire”, pe care o primesc doar cei drepţi pentru fericire eternă (Romani 2:5-7; 1Corinteni 15:42,50,53,54; 2Timotei 1:10).

 

Ce este Spiritul?

Care este semnificaţia cuvântului Duh sau Spirit în Biblie ?

În primul rând trebuie să înţelegem că aceste cuvinte sunt echivalente, cuvântul Duh vine din slavonă, iar Spirit din latină. În limbile originale ale Bibliei, pentru cuvântul Duh sau Spirit se foloseşte expresia: „ruah” în ebraică şi „pneuma” în greacă, referindu-se la acelaşi lucru (comp. Isaia 61:1 cu Luca 4:18). Cuvântul  „ruah” apare de 389 de ori în Vechiul Testament, dar unii traducători le-au redat prin: „suflare”, „vânt” (Ezechiel 37:9 BCR n.s.; Geneza 8:1); şi poate să aibă sensul de: suflu, respiraţie (comp. cu Isaia 2:22), viforniţă, uragan. Iar „pneuma” apare de 385 de ori în Noul Testament, acest cuvânt are sensul de activitate, mişcare, deoarece rădăcina din limba greacă „pneu” de unde derivă cuvântul spirit, denotă mişcare a aerului, căci „pneo” înseamnă a sufla, „pnoe” vânt, răsuflare, respiraţie, „ekpneo” a expira, „empneo” a gâfâi, „pneumatikos” spiritual, iar „theopneustos” insuflat, inspirat.

Ce este Spiritul de viaţă de la Dumnezeu ?

Există două variante de interpretare despre Duhul de viaţă: 1. Suflarea de viaţă este o forţă impersonală; 2. Duhul sau suflarea de viaţă este o energie de viaţă care imprimă caracterul şi personalitatea omului făcând astfel ca după moarte omul să existe ca spirit. Înainte de a analiza care din aceste două variante sunt valabile, menţionăm că cuvântul spirit (duh) sau suflare de viaţă[5] care provine din cuvântul ebraic: „ruah”[6] şi grecescul „pneuma”, sunt cuvinte diferite de cele pentru suflet, care sunt: „nephesh” (ebraică) şi „psy-khe”(greacă).

Acum să vedem dacă suflarea de viaţă este o forţă impersonală, sau suflarea de viaţă este o energie de viaţă care imprimă caracterul şi personalitatea omului. În Iov 34:12-15 se arată că dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi suflarea, omul ar muri şi nu ar supravieţui, ci sar întoarce în ţărână. Deci suflarea de viaţă nu ia caracteristicile noastre, ci ea este o forţă impersonală care vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. Dacă suflarea de viaţă este omul sau eul omului, cu însuşirile lui, atunci cum se face că Biblia precizează: „Căci soarta fiilor oamenilor şi a animalelor este aceiaşi; aceiaşi soartă au amândoi; cum moare unul aşa moare şi celălalt, toţi au aceiaşi suflare (acelaşi duh) şi omul nu întrece cu nimic pe animal” Ecleziast 3:19,20. Este curios că cei ce susţin învăţătura vieţii de după moarte, nu cred că animalele supravieţuiesc morţii, dar dacă acceptăm că duhul omului este omul în altă formă de existenţă, trebuie să acceptăm atunci că şi animalele supravieţuiesc morţii, ca să fim consecvenţi. O altă problemă care se ridică dacă acceptăm varianta că duhul de viaţă ia caracterul omului după moarte este că la moartea omului, fie că acesta a fost bun sau rău, duhul de viaţă se întoarce la Dumnezeu (Ecleziast 12:7), deci atunci şi cei buni şi cei răi vor merge în cer, vi se pare corect?

Un alt argument că duhul de viaţă se referă la o forţă impersonală, este exemplul Salvatorului nostru Isus Cristos. Din Luca 23:46, reiese că Iesus şi-a dat suflarea în clipa morţii, astfel suflarea sau duhul lui s-a întors la Dumnezeu, deci dacă suflarea este omul în altă formă de existenţă, atunci Isus s-ar fi dus imediat în cer, dar conform cu Fapte 1:3, El nu s-a înălţat la cer decât după 40 de zile, iar Mariei Magdalena, după înviere i-a spus că nu s-a dus la Tatăl, încă (Ioan 20:17). Din acest exemplu reiese clar că suflarea de viaţă este o forţă impersonală, iar omul când moare nu mai continuă să existe în altă formă de existenţă prin acest spirit. Un exemplu care ne poate ajuta să înţelegem este curentul electric care nu i-a însuşirile aparatului pe care-l alimentează, tot aşa suflarea de viaţă nu i-a caracterul nostru.

Care este înţelesul real al unor texte despre spiritul (duhul) omului ?

În 1Corinteni 5:5 se spune: „am Hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” Aici nu este vorba de moartea unui om, ci aici apostolul Pavel dă un sfat pentru ca adunarea din Corint să-l excludă pe cel ce a comis adulter (1Corinteni 5:1-5), aceasta înseamnă să fie predat pe mâna Satanei (1Corinteni 5:2; 1Timotei 1:20), cu scopul descris în continuare, pentru nimicirea cărnii, adică a dorinţelor carnale (Coloseni 3:5) şi pentru ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului, adică ca El să se restabilească din punct de vedere spiritual şi să fie salvat în ziua Domnului.

În 1Petru 3:18-20 se spune: „El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.” Aici nu este vorba de duhul lui Isus de după moarte, care s-a dus şi a predicat în închisoare, adică după teoria unora, le-a predicat sufletelor (duhurilor) celor morţi din potop, deoarece textul spune că duhurile au fost neascultătoare „când se făcea corabia” deci înainte de potop, înainte ca oamenii răi să moară, duhurile au fost neascultătoare. Astfel cuvântul „duhurilor” care apare aici nu se referă la cei decedaţi, ci la îngerii care sunt duhuri (1Împăraţi 22:19-21; Marcu 9:25) şi care au fost neascultători în zilele lui Noe, adică îngerii care au părăsit misiunea lor din cer (2Petru 2:4; Iuda 6), pentru a se căsători cu fiicele oamenilor, dând naştere la eroi (uriaşi), ei sunt descrişi prin expresia "fii lui Dumnezeu" (Geneza 6:1-4) care se referă la îngeri (Iov 1:6,21). Este interesant că manuscrisul Alexandrin (Septuaginta) consemnează că: „îngerii lui Dumnezeu” şi-au luat soţii. Da, la acei îngeri infideli la învierea lui Cristos şi nu în timpul celor trei zile cât a stat în mormânt, li s-a adus un mesaj judecătoresc după înviere, că Domnul Isus a biruit, moartea şi pe Diavol (Efeseni 1:20-22; 1Petru 3:21,22). Deci primul lucru pe care la făcut Isus după învierea sa ca corp spiritual este să predice un mesaj de judecată duhurilor din închisoare, aceste duhuri nu se referă la duhurile oamenilor morţi în potop căci textul spune clar că aceste duhuri au fost neascultătoare nu după potop ci în zilele când se pregătea corabia. Iar la oameni răi din timpul de atunci li s-a predicat de către Noe (2Petru 2:5), dar ei nu au crezut, aşa că nu are sens o altă predicare ulterioară.

În 1Petru 4:6 se spune: „Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi ca oameni în ce priveşte trupul, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, în ce priveşte duhul.” Unii leagă acest text de cel din 1Petru 3:19-20 şi spun că Isus a predicat la duhurile morţilor din potop, astfel şi acestor morţi le-a fost vestită evanghelia, spun aceştia. Însă această interpretare nu concordă cu contextul, din mai multe motive: 1) Am văzut din explicaţia anterioară că Isus a predicat îngerilor (duhurilor) şi unor duhuri ale oamenilor; 2) Textul spune că aceştia vor fi judecaţi potrivit cu viaţa lor de oameni trăită în trup, ori nu are nici un rost să li se predice la aceştia evanghelia, căci chiar dacă ar accepta-o şi sar converti în starea lor de duhuri, ei vor fi judecaţi după faptele lor ca oameni, astfel nu le-ar fi de nici un folos evanghelia; 3) Biblia spune că omul nu are decât o singură şansă de a se pocăii, cea din timpul vieţii (Evrei 9:27), astfel nu Biblic, şi nici nu ar fi cinstit ca unii să aibă şi a doua şansă de pocăinţă după moarte.

Alţii interpretează acest text că se referă la morţi spirituali nu fizici (Efeseni 2:1), dar această variantă nu se potriveşte cu contextul, v.5 care vorbeşte de morţi literali, în plus, apare conjuncţia „şi” când spune „şi celor morţi”, ori dacă şi celor morţi spiritual a fost vestită atunci se subînţelege că şi la cei vii spiritual le-a fost vestită, ori cei vii spiritual, cei născuţi din nou nu mai au nevoie să le predice evanghelia că ei au primit-o deja. Atunci dacă această vestire a evangheliei nu se referă nici la cei morţi spiritual dar nici la duhurile celor morţi, atunci la ce se referă? Varianta care concordă cu contextul pe care o prezentăm în continuare este bine exprimată în traducerea NT.93 care sună astfel: „Căci tocmai de aceea a fost vestită evanghelia şi celor ce sînt morţi ACUM…”. Astfel când li s-a vestit evanghelia ei erau vii, dar după aceea au murit. Şi noi putem spune: I-am spus eu mortului dar nu m-a ascultat, în sensul că i-am spus persoanei cât a fost în viaţa însă acum o numim mort pentru că ulterior a murit. Dar la ce se referă cuvintele: „Ca să fie judecaţi ca oameni în ce priveşte carnea dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce priveşte duhul”? Aceste cuvinte se referă la faptul că şi creştinii vor fi judecaţi pentru faptele făcute în trup ca oameni, nu pentru a stabili dacă vor primi viaţa veşnică sau nu, acest lucru le este garantat celor fideli (Ioan 5:24). Ci această judecată în ce priveşte trupul are loc pentru a stabili poziţia în cer în funcţie de faptele făcute ca oameni (Luca 19:16-19; Romani 14:10-12). Iar a trăi pentru Dumnezeu în ce priveşte duhul se referă la a trăi în cer în comuniune cu Dumnezeu dar aceasta nu mai repede de prima înviere (Evrei 12:23; Filipeni 3:20,21).

Aceasta partea a doua a textului este asemănătoare cu 1Petru 3:18 unde se spune că Isus a înviat „în duh” tot aşa creştinii vor trăi în duh. De asemenea, contextul face un contrast, când spune de trăirea „în trup” (4:1,2). Astfel din aceste versete putem desprinde următoarele etape din viaţa unuia ce o să fie salvat: 1.existenţa (trăirea în trup); 2.Auzirea evangheliei, convertirea şi trăirea în trup numai după poftele oamenilor ci după voia lui Dumnezeu; 3.moartea creştinului; 4.învierea şi judecata lui după viaţa umană trăită în ce priveşte trupul; 5.Primirea unui alt mod de viaţă în duh potrivit sau în armonie cu Dumnezeu. Un lucru este cert, textul din 1Petru 4:6 nu se referă la spiritele celor decedaţi în potop care au fost distruşi pentru totdeauna fără posibilitatea restabilirii (2Petru 2:5 compară cu Isaia 26:14; Psalmii 9:5,6;28:5).

În concluzie: Spiritul sau suflarea de viaţă este o forţă impersonală care se întoarce după moarte la Dumnezeul care a dat-o (Ecleziast 12:7; iar la înviere Dumnezeu o trimite înapoi pentru a da viaţă celui înviat (Luca 8:55; Ezechiel 37:9).

 

Ce învaţă Biblia despre judecată?

Judecaţi în trecut:

Scripturile  vorbesc despre judecăţi din trecut, care au avut loc ca de exemplu: judecata şi executarea lui Er şi Onan (Geneza 38:7-10), distrugerea Sodomei şi Gomorei (Iuda 7;Geneza 19:24-29), executarea judecăţii asupra lui faraon şi a armatei sale (Exod cap. 14), distrugerea canaaniţilor (Iosua cap.6;10-12), o altă pedeapsă a fost când îngerul lui Iahveh a omorât 185.000 de asirieni (2Împăraţi 19:35), alte executări ale justiţiei divine este distrugerea Ierusalimului de către babilonieni (2Cronici 36:14-21), etc.

Judecăţi în viitor:

În viitor Biblia vorbeşte de trei perioade de judecată: 1. La venirea Domnului Isus Cristos, când va avea loc următoarele evenimente - a. judecata începe cu casa lui Dumnezeu (1Petru 4:17) şi anume primul lucru pe care-l va face Isus la revelarea sa, este despărţirea oilor (creştinilor adevăraţi) de capre (creştinii falşi) sau grâul de neghină (Matei 13:30,39-42; 25:31-46), - b. după acea începe judecata fiarei şi a oamenilor din lume (Ap.16:14-16;19:11-21), deoarece la judecata acestora şi la executarea ei vor participa şi sfinţii de pe Pământ (1Corinteni 6:2;Ap.2:26,27;17:14). 2. Pe parcursul mileniului vor fi judecaţi  oamenii ce se răzvrătesc şi vor fi pedepsiţi (Isaia 65:20;66:23,24). 3. Când se vor împlinii cei o mie de ani, va avea loc judecata finalã şi generalã, atât a celor vii cât şi a celor morţi (2Timotei 4:1). Cei vii sunt cei ce au supravieţuit sfârşitului şi au trăit pe Pământ o mie de ani, dar la sfârşitul celor o mie de ani, Satan va fi dezlegat şi va înşela pe unii dintre aceştia, iar toţi aceştia împreună cu Satan vor fi distruşi în lacul de foc (Ap.20:1-10). Morţii care nu au înviat la prima înviere, vor învia când se vor împlini cei o mie de ani (Ap.20:5). Atunci vor învia cei drepţi şi cei nedrepţi (Fapte 24:15), cei drepţi pentru viaţă veşnică datorită faptelor bune făcute înainte de a muri; iar cei nedrepţi vor fi judecaţi pentru faptele lor rele consemnate în cărţile din cer (Ap.20:11-15; Daniel 12:2; Ioan 5:28,29). Dar ce se întâmplă cu cei ce n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, sau cei din timpurile de neştiinţă (Fapte 17:30)? Aceştia sunt fie în categoria drepţilor, fie în cea a nedrepţilor fiind judecaţi pe baza receptivităţii lor la mărturia lui Dumnezeu prin creaţia sa (Fapte 14:16,17;Romani 1:19,20), prin conştiinţa lor, în care era implantată într-o anumită măsură legea lui Dumnezeu (Romani 2:14,15), pe baza consecvenţei lor în aplicare la principiile hotărâte şi acceptate de ei ca reprezentând binele (Ezechiel 18:29,30), în plus Cristos ştie dacă ar fi fost receptivi la vestea bună dacă ar fi auzito sau dacă nu ar fi fost receptivi (compară cu Deuteronom 31:27; Romani 2:16).

La sfârşitul celor o mie de ani după judecata finală, nu va mai fi o altă judecată deoarece moartea va fi nimicită (Isaia 25:8). Este de reţinut că la judecata finală de după mia de ani vor fi şi persoane care nu vor fi înviate pentru judecată, deoarece au fost deja executaţi de Iahveh Dumnezeu în vechime, aceştia au suferit atunci judecata, dar aceste cazuri sunt excepţii (Iuda 7; Isaia 26:14; Psalmii 9:5,6; Exod 14:13; Deuteronom 11:4).

Vor fi şi creştinii judecaţi?

Creştinii adevăraţi nu vor fi judecaţi pentru a se vedea dacă vor primi viaţa veşnică sau o vor pierde căci Cristos Fiul lui Dumnezeu a promis în Ioan 5:24: “Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul meu şi crede în Cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Deci un creştin adevărat are în momentul când crede, viaţa veşnică şi nu merge la judecata unde se stabileşte dreptul la viaţă veşnică ci la o judecată care are loc când creştinul ajunge în cer  pentru a I se da poziţia corespunzătoare din cer, adică să stăpânească peste cinci cetăţi sau pentru zece cetăţi în funcţie de  faptele pe care le-a făcut pe pământ (Romani 14:10-12; 2Corinteni 5:10; Luca 19:16-19).

 

Care este pedeapsa pentru păcate?

Dacă îi întrebăm pe cei ce cred în iad, care este plata pentru păcate sau pentru păcătoşii care nu se căiesc, ei ar răspunde că este chinul etern, dar oare găsim în Biblie un astfel de răspuns? Sau Cuvântul lui Dumnezeu ne spune altceva? Este adevărat şi nu putem nega că Biblia vorbeşte de o pedeapsă, de un chin şi o suferinţă temporară de care vor avea parte atât demonii (Matei 8:28,29) cât şi cei răi fie la judecata de la venirea Fiului Omului (Matei 13:42,50; 25:30; Apocalipsa 19:20,21), fie la judecata de la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 21:8). Cu siguranţă ei vor fi chinuiţi dar nu etern ci ,,până vor plăti tot ce datorează” (Matei 18:23-35), căci ei nu au păcătuit veşnic deci nu pot fi chinuiţi veşnic că acest lucru ar fi nedrept. De asemenea, dacă chinul veşnic este ,,plata păcatului” atunci Domul Isus ar fi trebuit să fie chinuit veşnic ca să ne scape din păcat, dar fiindcă plata păcatului este moartea, El  a suferit şi în final a murit. Tot la fel şi cei din Sodoma şi Gomora care au fost pedepsiţi, pedeapsa lor a constat dintr-o suferinţă scurtă când a căzut foc din cer şi astfel au fost nimiciţi, iar pedeapsa lor constituie un exemplu pentru cei ce trăiesc în fărădelege (2Petru 2:6; Geneza 19:24-29). Tocmai de aceea există zeci de texte care arată că plata pentru păcate este distrugerea, anihilarea, moartea, de pildă: Iov 20:5,7,11:”va pierii pentru totdeauna…”; Psalmul 37:9-11,20,35-38: „nimiciţi…pier”; Psalmul 92:7: „distruşi pentru totdeauna” BCR; vezi şi Psalmul 94:23; Proverbe 10:25,29-31; Obadia 16; Matei 7:13,14, a pierii în contrast cu a trăi, la fel şi Ioan 3:16; Luca 13:1-5 „Veţi pierii la fel”, adică cei ce vor fi pedepsiţi la judecată au o soartă asemănătoare cu cei ucişi de sabie la porunca lui Irod sau cei ucişi de căderea Turnului din Siloam. În aceste texte nu este pus în contrast viaţa veşnică cu chinul veşnic, ci cu nimicirea, cu pierirea. De fapt în greacă este folosit termenul „apoleia” (substantiv) care este tradus prin: pierdere, distrugere, cât şi verbul: „apollumi” = a pierde, a distruge, aceşti termeni nu se referă cum spun unii, doar la pierzarea corpului, în timp ce sufletul lui continuă să existe, deoarece aceste texte sunt un contrast între viaţă veşnică şi pierzare, în plus aceşti termeni se pot referi la a ucide, a omorî, aşa cum este tradus verbul „apollumi” în Matei 2:13; 12:14; 21:41. Oare fariseii au vrut să-l ucidă pe Iesus doar parţial? Ba mai mult Biblia precizează clar şi fără echivoc în Romani 6:23: „Plata păcatului este moartea…”, vezi şi Romani 1:32 şi Fapte 3:23; Filipeni 3:19.

Dar haideţi să luăm un caz concret, ce se va întâmpla cu un criminal care a ucis un alt om, ba chiar a ucis un creştin al cărui trup era un templu a Duhului Sfânt? Cei ce cred în iad ar spune că acest criminal ar fi chinuit veşnic în foc, dar Biblia spune altceva în 1Corinteni 3:16,17: „Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu…” deci nu-l va chinui ci nimici, căci legea lui Dumnezeu spune viaţă pentru viaţă (Deut. 19:21).

Care este sensul expresiei: „lacul de foc” ?

Această expresie apare doar în Apocalipsa 19:20; 20:10,14; 21:8 şi este demn de menţionat că traducerea: „iazul de foc” nu este cea mai bună, deoarece cuvântul din greacă, nu se referă la un iaz, adică la o baltă mai mare, ci la un lac[7], după cum apare şi în următoarele traduceri biblice: NW; NT.93; SS 1874; BC.31, probabil cuvântul „iaz” a fost ales, pentru a face aluzie la iad. Totuşi ce este lacul de foc? În două din versetele în care apare acest termen se explică clar că „lacul de foc este moartea a doua” adică dacă din prima moarte a existat ieşire, prin înviere, la a doua moarte nu va mai exista posibilitatea revenirii la viaţă, deci ea înseamnă distrugerea eternă (Apocalipsa 20:14; 21:8). De fapt în lacul de foc nu sunt aruncate sufletele sau duhurile oamenilor, ci oamenii vii ca întreg (Apocalipsa 19:20). Faptul că lacul de foc reprezintă distrugerea reiese şi din Ap. 19:15-21, unde Fiara şi Proorocul mincinos sunt aruncaţi în lacul de foc, iar regii pământului şi armatele lor sunt ucise cu sabia, astfel dacă lacul de foc simbolizează chinul veşnic, s-ar face o discriminare, între unii ucişi cu sabia şi alţii chinuiţi în foc, dar dacă „lacul de foc” este distrugerea, atunci nu se face nici o discriminare.

După cum am văzut expresia „lacul de foc” se referă la un loc al distrugerii, căci însuşi moartea este aruncată în lacul de foc, oare de ce? Ca să fie chinuită sau să fie nimicită? (Ap.20:14 compară cu Isaia 25:8 şi 1Corinteni 15:26).

Cei ce declară cu vehemenţă că „lacul de foc” este un loc al chinului, unicul argument al lor este Ap.20:10 unde se spune despre fiară, proorocul mincinos şi despre Satan că vor fi „munciţi” BC sau „chinuiţi” BCR în veci în lacul de foc. Chiar dacă am lua acest text adliteram, atunci oameni cu corpuri de carne, ca întreg, vor fi chinuiţi nu ca suflete. Care este însă semnificaţia acestui verset în lumina întregii Biblii?

În alte texte biblice mai numeroase se indică că Diavolul va fi distrus , nu chinuit: „Îţi va zdrobi capul" cu referire la Satan (Geneza 3:15). În Ezechiel 28:13-19 este o profeţie dublă cu privire la regele Tirului şi Satan ca fost heruvim ocrotitor şi despre acesta se precizează: „…te-am prefăcut în cenuşă…şi nu vei mai fi niciodată.” Pe lângă toate acestea în Romani 16:20 se precizează: „Şi Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.” Iar în Evrei 2:14 se spune: „…să nimicească pe…Diavolul. „ Deci din aceste texte reiese că Diavolul va fi zdrobit, nimicit şi nu chinuit[8]. Atunci care este semnificaţia textului din Apocalipsa 20:10?

Pe lângă interpretarea literală, unii teologi au interpretat că expresia: „în vecii vecilor” nu se referă literal: pentru totdeauna, ci se referă la un timp care are un sfârşit, aceşti teologi acceptă un chin al lui Satan dar care se finalizează cu zdrobirea lui. Însă expresia „în vecii vecilor” dacă o mai căutăm în Noul Testament o găsim doar cu sensul de eternitate (vezi Romani 16:27; Galateni 1:5; Efeseni 3:21; Filipeni 4:20; 1Timotei 1:17; 2Timotei 4:18; Evrei 13:21  1Petru 4:11; 1Petru 5:11; Apocalipsa 1:6,18; 4:9,10; 5:13,14; 7:12; 10:6; 11:15; 15:7; 19:3;  22:5).  Astfel chiar dacă cuvântul „aionas” înseamnă epocă sau perioadă de existenţă, prin faptul că cuvântul se repetă: „aionas ton ainon” lit. „în epocile epocilor” este greu de a da o altă interpretare decât pentru totdeauna. Alţi teologi explică textul din Ap.20:10 spunând că expresia „chinuiţi” reliefează ideea că Satan şi acoliţii lui vor fi prizonieri veşnici în lacul de foc, fără posibilitatea de a mai învia vreodată.

Însă cuvântul din greacă folosit aici este: „ba-sa-ni'zo” care în lexicoanele greşeşti este tradus cu „munciţi” sau „chinuiţi”, de pildă conform cu The Thayer's Greek-English Lexicon of the New Testament: un prim sens al acestui cuvânt este: a încerca metale cu piatra pentru încercat, al doilea sens este a chestiona sau interoga prin aplicarea torturii; al treilea sens: a tortura; al patrulea sens o tortură fizică sau mintală (Matei 8:29); al cincilea sens: Marcu 6:48 - muncire. Un cuvânt înrudit cu acesta este: „ba-sa-ni-stes” care apare în Matei 18:34 tradus prin „chinuitori" BCR sau „temniceri” NW, care chinuiau oamenii întemniţaţi, sau în Ap. 9:5 apare un alt cuvânt înrudit şi se referă literal la chin. Deci este greu de a da alt sens decât de chin pentru Satan. Şi atunci cum armonizăm acest text cu celelalte unde se spune că Satan va fi nimicit? Fiind în această dilemă l-am întrebat pe Dumnezeu, El m-a adus în atenţie textul din Isaia 66:23,24 care armonizează această aparentă contradicţie, aici se spune: „În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul. Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură.” Citind acest text m-am luminat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu, căci aici observăm că oamenii răi sunt omorâţi, însă, „trupurile moarte ale oamenilor” continuă să fie chinuite în foc şi într-un loc al viermilor (vezi şi Marcu 9:43-48). Scopul acestui foc care nu se stinge nu este un chin conştient al persoanei cu toate că trupurile lor sunt muncite de flăcări şi viermi, ci scopul este ca aceştia să fie un semn sau „o pricină de groază pentru orice făptură.” Astfel pe parcursul veşniciei oricine poate să se uite la lacul de foc şi să conştientizeze din nou şi din nou, ce aduce răzvrătirea contra lui Dumnezeu, când va vedea trupul lui Satan, al demonilor, al Fiarei (Anticristului), al oamenilor răi muncindu-se în foc. Având în vedere că şi Satan cât şi oamenii răi au parte de aceiaşi pedeapsă, de acelaşi foc veşnic (Matei 25:41), putem concluziona următoarele despre pedeapsa lor şi despre rolul „lacului de foc”: pedeapsa lor constă în aruncarea în lacul de foc, ceea ce duce la un chin temporar conştient pe măsura păcatelor făptuite; care se încheie în moartea a doua, adică veşnică; dar trupurile lor vor fi pradă veşniciei ca un semn sau o pricină de groază.

 

 

La ce se referă termenul “Gheena”  ?

Cuvântul Gheena, înseamnă: Valea lui Hinom, fiind forma greacă a ebraicului „geh-hinom” (Iosua 18:16). Termenul gheena este descris de dicţionarele biblice[9] ca referindu-se la un loc unde se incinerează gunoaie şi unde se mai aruncau cadavrele animalelor a criminalilor şi tot felul de murdări, peste care era presărat sulf care întreţinea focul de aceea mai este numit şi „focul gheenei” (Matei 5:22). Locul acesta era în afara zidurilor Ierusalimului, în valea lui Hinom[10], iar acest termen gheena apare de 12 ori în Scripturile greceşti creştine (Matei 5:22,29,30; 10:28; 18:9; 23:15,33; Marcu 9:43,45,47; Luca 12:5; Iacov 3:6). Acest termen are acelaşi sens ca şi lacul de foc şi se referă la chin temporar, urmat de nimicirea eternă, deoarece în Matei 10:28[11] se precizează ce este pedeapsa gheenei: „temeţi-vă mai degrabă de Cel (Dumnezeu) care poate să distrugă atât sufletul cât şi corpul în Gheena” NW, deci gheena distruge corpul şi sufletul nu chinuieşte veşnic pe nimeni. Doar trupurile moarte vor avea parte de „focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge”.  Totuşi Gheena este o pedeapsă înfricoşătoare deoarece din moartea mai poţi să scapi prin înviere dar după spusele lui Isus din Gheenă nimeni nu mai învie, El ne avertizează în Luca 12:5: „Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.” Deci Isus ne spune să ne temem nu de oameni care pot ucide, dar nu ne taie perspectiva de viaţă pe care o avem prin înviere, ci El ne spune să ne temem de Dumnezeu deoarece El are putere să te arunce într-un loc de unde nu mai poţi ieşi. Gândeşte-te acum exişti, poţi să te bucuri de viaţă, însă închipuie-ţi să nu mai exişti în nici un fel....

Această expresie apare de 12 ori în Noul testament, iar textele unde apare această expresie sunt: în Matei 5:22, 29,30; 10:28; 18:9; 23:15,33; Marcu 9:43,45,47; Luca 12:5; Iacov 3:6. Acest cuvânt este de la ebr. gehenna, gej-hinnom = valea Hinnom, valea blestemata, în aceasta vale, la sud de cetatea Ierusalim, se aduceau jertfe de copii în cinstea lui Moloh (2Cronici 28:3; 33:6; Ieremia 7:31,32; 32:35). Mai târziu, valea a fost folosită pentru depozitarea gunoaielor unde se aruncau gunoaiele Ierusalimului precum şi cadavrele criminalilor şi a animalelor. Chiar dacă mai târziu nimic viu nu era aruncat în Gheena, să nu uităm că iniţial în ea erau aduse jertfe de copii vii.

La ce se referă termenul: „Focul cel veşnic” ?

Focul veşnic în Biblie este sinonim cu gheena şi lacul de foc (Matei 25:41 compară cu Apocalipsa 20:10 şi cu Matei 23:33 şi este distrugerea Evrei 2:14; 1Ioan 3:8). Şi poate avea sensul nu de foc literal care durează veşnic, ci de un efect veşnic al focului, adică: distrugerea eternă. De pildă, Biblia vorbeşte de „pedeapsa focului veşnic" în Iuda 7, dar noi ştim că focul care a distrus cetăţile Sodoma şi Gomora s-a stins de mult, dar efectul acestui foc este veşnic şi reprezintă nimicirea (2Petru 2:6; Isaia 13:19).

Însă un alt sens al focului veşnic este un foc supranatural, spiritual de la Dumnezeu, un foc ce durează literal veşnic, un foc ce nu se consumă ca şi în cazul arătării de la rug (Exod 3:2), şi nu consumă sau nu face să dispară, trupul celor răi.

Astfel focul veşnic este un loc al pedepsei, care are trei valenţe: chin temporar (Matei 3:12; 13:42), moarte-distrugere (Matei 10:28), iar ulterior trupurile celor răi morţi îşi vor petrece veşnicia. (Isaia 66:23,24; Marcu 9 44-49.) În Matei 25:41,46 mai este numit şi „pedeapsă veşnică” căci nimeni nu va mai putea veni la viaţă.

Există iadul în realitate?

Unii sunt foarte dogmatici în această privinţă, susţinând iadul fără a lua în calcul posibilitatea ca această învăţătură să fie greşită, aceştia bazându-se de obicei pe următoarele texte:

Matei 13:42,50 - unde  apare expresia: „plânsul şi scrâşnirea dinţilor". Se referă această expresie la iad un loc unde sunt chinuite sufletele etern? Nu, aici se referă la distrugerea din seceriş, nu este vorba în aceste texte de vreun suflet ci de persoanã ca întreg, despre oamenii care vor suferi chinuri de scurtã duratã la sfârşitul lumii din cauza plăgilor lui Dumnezeu, dar acestea vor culmina cu distrugerea, căci cuptorul de foc acesta semnifică inexistenţa (Matei 6:30). Iar Luca 13:28 si Matei 8:12 se referă la un eveniment similar dar care va avea loc după mia de ani la judecată (Apocalipsa 20:5,11-15).

Apocalipsa 14:9-11 - În continuare vom explica acest pasaj, făcând o exegeză corectă, adică lăsând Biblia să explice Biblia. Vom lua pe rând ideile din acest verset: „...Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei...va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat ne-amestecat în paharul mâniei lui”  care este efectul consumării vinului mâniei, chinul veşnic sau distrugerea? Citind Ieremia 25:17,31,33,49:12,13;51;39, înţelegem că a bea din vinul mâniei lui Dumnezeu înseamnă că vei gusta mânia lui Dumnezeu, sau mânia lui Dumnezeu va fi peste tine (Ioan 3:36), ceea ce va însemna: distrugere veşnică. Dar să vedem la ce se referă cuvintele următoare: „şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri si înaintea mielului”, aici ca şi în evanghelii se referă la momentul venirii lui Isus şi la chinuirea temporară din perioada aceea care va duce la nimicire (vezi şi Apocalipsa 9:3,6,18; Isaia 29:6; Ezechiel 38:21,22). Dar oare nu reiese chin veşnic din cuvintele: „Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor”? Faptul că fumul se suie, arată că focul şi-a făcut acţiunea de distrugere (Geneza 19:24-29), iar fumul este un simbol că distrugerea lor va fi nu pentru un timp, ci eternă şi niciodată uitată, acest sens îl dă şi profetul în Isaia 34:6,9-17. Iar acest lucru este în armonie şi cu Ap. 18:8,9,19,21, adică fumul care se înalţă are semnificaţia mai sus menţionată, adică Babilonul cel  mare nu mai există dar fumul, semnul distrugerii şi judecăţii, da. Dar să vedem la ce se referă ultima parte a versetului: „şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se închină fiarei…”, noi ştim că doar pe Pământ există acest ciclu al zilei şi nopţii şi nu într-o dimensiune spirituală ca infernul, deci textul se referă la locuitorii Pământului asupra cărora vin plăgile sau pedepsele dinainte de sfârşit, profeţite în Apocalipsa capitolul 16. Deci nici acest text nu susţine iadul, căci nici aici nu se face referire la suflete nemuritoare, ci la oameni ca întreg şi se referă la chinurile de scurtă durată care culminează cu distrugerea din Armaghedon.

Este relatarea din Luca 16:19-31 ceva real sau este o pildă?

Această relatare este simbolică din următoarele motive: 1. În unele traduceri ale Bibliei această istorioară are titlul „Pilda bogatului nemilostiv” (Biblia Cornilescu), iar versiunea Jerusalem Bible se recunoaşte la nota marginală că este vorba de o "parabolă sub forma unei relatări fără nici o referire la vreo persoană reală.". Astfel în general teologii văd în această relatare o pildă nu o relatare reală-istorică. 2. Este important de notat că aceasta este o parabolă. Este cea de-a cincia dintr-o serie de parabole (oaia pierdută, drahma pierdută, fiul risipitor şi ispravnicul necredincios (Luca cap.15,16). Domnul Isus vorbeşte de multe ori în pilde (Matei 13:34,35) şi chiar în contextul acestei parabole (Luca 14-16). 3. Dacă înţelesul ei ar fi literal atunci sar contrazice cu alte părţi ale Bibliei, după cum reiese din următorul tabel, care prezintă în contrast acest lucru:

 

Interpretarea literală a textului din Luca 16:19-31	Ce spune restul Sfintelor Scripturi
1. Motivul pentru care bogatul este pedepsit este bogăţia iar săracul este mângâiat după moarte pentru că în viaţa lui a fost cerşitor, necăjit şi în lipsuri, v.25.	1. Faptul că cineva este bogat nu este un motiv de pedeapsă din partea lui Dumnezeu deoarece oameni ca Avraam şi Iov au fost bogaţi (Geneza 13:2; Iov 1:3). Ba chiar a cerşi nu este o caracteristică celor drepţi (Psalmul 37:25).
2. Lazăr este în sânul lui Avraam, deci Avraam este în raiul făgăduit iar toţi cei buni conform acestui principiu merg în sânul lui Avraam.	2. Avraam nu a trăit când Isus a spus pilda şi nu a primit încă viaţa veşnică în cetatea lui Dumnezeu (raiul) care le-a fost făgăduită (Evrei 11:8-13). În plus vi se pare raţional ca toţi oamenii buni să locuiască în sânul unui om?
3. În v.22 se arată că locuinţa morţilor este un loc de chinuri.	3. În restul Bibliei locuinţa morţilor este un loc al inexistenţei, deci nu un loc de chin (Ecleziast 9:10; Isaia 38:10,11,18).
4. Acel bogat a strigat vorbind cu Avraam, în sânul căreia era Lazăr.	4. În locuinţa morţilor nu se poate vorbi este un loc al tăcerii (Psalmii 6:5; 88:11; 115:17).
5. Din această relatare se desprinde principiul: cei bogaţi şi răi merg în locuinţa morţilor, iar cei buni merg în sânul lui Avraam.	5. În ansamblul Bibliei şi cei buni merg tot în locuinţa morţilor de pildă: Iesus (Fapte 2:24,27); Iov a vrut să meargă acolo (Iov 14:13); David (Psalmul 6); Ezechia (Isaia 38:1,10).
6. După moarte se face o selecţie între cei buni şi cei răi, mergând în locuri diferite.	6. În restul Bibliei, toţi merg în acelaşi loc, fie buni sau răi (Iosua 23:14; 1Împăraţi 2:1,2 n.s. fapte 13:36; 1Samuel 28:19), iar la judecată se va face separarea (Apocalipsa 20:11-15).
7. Bogatul se gândeşte în locuinţa morţilor şi îşi face planuri de ai salva pe fraţii săi.	7. În Psalmul 146:4 se spune: „în aceeaşi zi îi pier şi planurile".
8. Conform relatării cei doi supravieţuiesc morţii, cu toate că nu se vorbeşte de un suflet sau un duh al lor, deci au supravieţuit într-un fel în corp (ceea ce este contrar doctrinei iadului unde sufletele imateriale sunt chinuite).	8. În ansamblul Bibliei cum am văzut, omul nu supravieţuieşte morţii, ci se întoarce în ţărână (Ecleziast 3:18-20; Ps. 144:4). Chiar cei drepţi sunt inactivi  şi într-o stare de adormire (Isaia 57:1,2; 2Cronici 16:14). Şi aceasta chiar din punctul de vedere al lui Dumnezeu (1Cronici 29:15).

 

Haideţi să presupunem că parabola cu bogatul si Lazăr este o istorisire literală. Poartă într-adevăr oamenii conversaţii între rai si iad? Pot cei din rai să-i vadă arzând pe cei din iad ? Le pot auzi ei strigătele de durere? Cât de mare trebuie să fie sânul lui Avraam ca să poată încăpea în el toţi cei care merg în rai? Să luăm această parabolă în mod literal, înseamnă să creăm probleme uriaşe. Cerul ar fi un loc îngrozitor dacă ar trebui să fim martori tot timpul la suferinţa prietenilor noştri. De asemenea, să ne întrebăm raţional: Pot toţi oamenii buni să stea în sânul lui Avraam? Putea Bogatul să vadă raiul? Oare o picătură de apă nu s-ar evapora la acea căldură? Pot duhurile să fie răcorite cu apă? Este infernul atât de aproape de cer încât să poată avea loc o conversaţie? Var plăcea să staţi în rai, unde să auziţi strigătele celor chinuiţi care cer uşurare iar voi să vă bucuraţi sau să staţi pasivi?

Deci în concluzie această relatare este simbolică, dar înainte de a vedea semnificaţia ei, să ne întrebăm ce este o parabolă (pildă, ilustrare) şi cum trebuie interpretată o parabolă?

Ce este o parabolă şi cum trebuie interpretată o parabolă?

În cartea „Cum să studiem Biblia” de Kay Arthur la p.95-100 se explică că o parabolă sau o pildă este o povestire care prezintă o lecţie sau un adevăr moral, o povestire din viaţă, destinată să arate un adevăr central, fiecare detaliu din pildă va întări acel adevăr, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să afli din context de ce a fost spusă? Şi ce a determinat să fie spusă? Să identifici ideea centrală a ilustrării, de asemenea, să identifici detaliile relevante (ele vor întării întotdeauna adevărul central al parabolei) cât şi cele irelevante. Un alt principiu important este: Parabolele nu trebuie să fie niciodată sursa primară pentru stabilirea vreunei doctrine.

Ce spun unii cu privire la această pildă?

Unii recunosc că aceasta este o parabolă, dar ei spun că Isus nu a dat niciodată pilde care să nu fie din viaţa reală, astfel ei dau o interpretare la literă la această relatare. Dar o interpretare literală cu un loc de chinuri în locuinţa morţilor ar contrazice restul Bibliei. Să nu uităm că în Biblie, Isus dă pilde bazate pe personaje imaginare (pilda cu administratorul nedrept, căci nimeni în realitate nu laudă un administrator escroc – Luca 16:1-8), sau care prezintă detalii ireale, căci nimeni în realitate nu angajează muncitori doar pentru un ceas (Matei 20:1-16); sau nimeni nu aduce cu sila nuntaşi la vreun ospăţ de nuntă (Luca 14:23). În plus, Biblia prezintă parabole alegorice (Judecători 9:8-15).

Care este înţelesul acestei parabole?

Parabolele sunt destinate să înveţe mari principii morale. Nu trebuie ca fiecare amănunt al parabolei să fie luat literal. În fiecare parabolă întrebarea este: „care sunt marile lecţii morale pe care ni le prezintă?”. Intrăm în mare încurcătură dacă încercăm să luăm fiecare detaliu al parabolei în mod literal, în loc de a căuta lecţia pe care Isus doreşte să ne-o prezinte. De ce a folosit Isus această poveste? Ce lecţii a încercat El să ne înveţe? Prima dată trebuie să determinăm motivul pentru care Domnul Isus a rostit această parabolă, apoi să vedem ce adevăr central s-a dorit să fie subliniat prin această parabolă, ce lecţii a încercat El să ne înveţe, şi care sunt detaliile relevante?

Deci să vedem în continuare:

Motivul pentru care Domnul Isus a rostit această parabolă?

Motivul pentru care Domnul Isus a rostit această parabolă era mândria, aroganţa, nemila şi lăcomia fariseilor care trebuia demascată. După ce Isus a învăţat că trebuie să fim credincioşi faţă de Dumnezeu în domeniul lucrurilor materiale, şi că nu putem sluji la doi Stăpâni şi lui Mamona şi lui Dumnezeu, (16:1-3); fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de El (v.14), de aceea El le spune în v.15-19 următoarele avertismente-învăţături: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu...Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire... v.19-31 continuă cu restul parabolei, citiţi-o cu atenţie şi aflaţi adevărul central şi versetul cheie al ilustrării, apoi confruntaţi concluziile dvs. Cu ale mele.

Ce adevăr central se subliniază prin această pildă?

Adevărul central subliniat de această parabolă este că pe Dumnezeu nu-l putem păcăli şi că dreptatea noastră care este doar o poleială, ceva de suprafaţă nu este acceptată de Dumnezeu. Ba mai mult, dacă în viaţa aceasta trăim bine, am primit lucrurile bune (glorie, acceptare din partea societăţii, bogăţie materială, suntem socotiţi de oameni: drepţi, evlavioşi, religioşi), şi nu suntem miloşi, vom primi reversul medaliei în faţa lui Dumnezeu. Iar cei ce sunt persecutaţi, marginalizaţi de oameni, nebăgaţi în seamă ca Lazăr, săraci material, vor primii bogăţie, slavă, cinste şi binecuvântare, în viitor de la Dumnezeu. Astfel textul cheie al pildei este v.25  „Fiule” i-a răspuns Avraam „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.” Această învăţătură este predominantă în lecţiile date de Isus, de pildă în predica de pe munte El spune ceva asemănător: „Ferice de voi, care Sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde! Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii. Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! Vai de voi, care Sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (Luca 6:20-26). 

Ce lecţii a încercat El să ne înveţe prin această ilustrare?

Lecţiile pe care a vrut să ni le de-a Isus prin ilustrarea aceasta sunt:

1. Bogăţiile câştigate prin lăcomie, necinste si asuprirea celor săraci nu sunt deloc un semn al favorii lui Dumnezeu, tot la fel nici acceptarea din partea societăţii sau trăirea în strălucire.

2. Sărăcia, dispreţul şi bolile nu reprezintă neapărat o lipsă a favorii divine.

3. Când se încheie viaţa actuală  nu mai există o a doua şansă de îndreptare sau pocăinţă, nici nu există posibilitatea de a scăpa sau îndulci pedeapsa divină, sau de a trece din tabăra nedrepţilor în cealaltă. Decizia luată în timpul vieţii determină destinul nostru veşnic.

4. Dumnezeu cunoaşte inimile; şi ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

5. Judecata este fără milă pentru cei ce n-au arătat milă, dar mila biruie judecata, adică cei miloşi vor găsi compasiune la Dumnezeu şi vor fi mângâiaţi (Proverbe 21:13; Matei 6:15; Iacov 2:13).

6. Isus mai scoate în evidenţă că cine respinge învăţăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu ascultă de El (de Moise şi de profeţi) atunci nici ei o minune supranaturală nu va schimba acel om, precum învierea cuiva din morţi.

În concluzie, Isus nu doreşte să ne înveţe prin intermediul acestei parabole, realitatea despre starea morţilor, sau despre pedeapsa pentru cei răi sau răsplătirea pentru cei buni, scopul parabolei şi adevărul central şi învăţăturile ce se desprind din ea au alt ţel după cum am observat mai sus.

Dar totuşi cineva ar putea întreba: de ce Isus vorbeşte de o viaţă după moarte şi de un chin pentru cei răi, dacă acestea nu există, de ce face Isus referire la ele? Există două tipuri de interpretări ale morţii şi chinului:

I. Există o interpretare spirituală a morţii şi a chinului, astfel, omul bogat din parabolă îi reprezintă pe Farisei, căci lor le spune Isus ilustrarea, pentru că erau iubitori de bani (Luca 16:14,15). Lazăr îi reprezintă pe oamenii simpli, dispreţuiţi de conducătorii religioşi şi din această cauză ei primeau doar fărâmăturile pe plan spiritual. Acei conducători bogaţi îi numeau pe cei de genul lui Lazăr: "am ha' aretes" adică oameni de la ţară, considerându-i blestemaţi şi vrednici de dispreţ (Ioan 7:48,49). Veşmântul de purpură al bogatului simbolizează poziţia privilegiată pretinsă de fii ai lui Avraam, şi de persoane care stau pe scaunul lui Moise (Matei 23:2 purpura este material regal, compară cu Ioan 19:2). Iar veşmântul de in subţire reprezintă dreptatea (Ap. 19:8) pe care ei şi-o atribuie prin faptele legii (Luca 16:15; 18:11,12). Iar viaţa de strălucire şi veselie este poziţia binecuvântată atât spiritual ca poziţie de conducători spirituali în Israel, cât şi material (Deut.28:2,3,8), în contrast cu sărăcia lui Lazăr care nu avea ce să mănânce, iar spiritual având acces la lege doar sub formă de firimituri pe care le dădeau cărturarii. Dar are loc o schimbare, moartea personajelor schimbă radical situaţia. Iar moartea personajelor nu este literală, ci se referă la o schimbare ce a adus-o venirea lui Isus pe pământ. Astfel Locuinţa morţilor unde a mers bogatul semnificã lipsa unei spiritualităţi pline de viaţă (compară cu Efeseni 2:1). Chinurile bogatului sunt mesajele judecătoreşti de demascare a ipocriziei fariseilor, aceste chinuri au început cu serviciul pământesc al lui Isus şi au continuat după înălţarea sa la cer (Luca 11:39-52; Matei 23; Fapte 4:1,2;5:17,33;7:5). Cererea pentru un strop de apă cu scopul de a răcori limba bogatului, ilustrează dorinţa conducătorilor religioşi de-ai face pe creştini să nu mai predice sau să-şi dilueze mesajele făcându-le să fie mai blânde la adresa lor (Fapte 4:17-20;5:28). În Luca 16:26 se arată că între cele două locuri există o prăpastie mare de ne-trecut, ea subliniază  judecata dreaptă a lui Dumnezeu (Psalmul 36:6). Această prăpastie a devenit evidentă odată cu turnarea Duhului Sfânt la Rusalii, când s-a înfiinţat poporul creştin. În faţa judecăţii lui Dumnezeu situaţia se inversează, acest lucru este învăţat de Isus care arată că ceea ce este înălţat între oameni este o urâciune în faţa lui Dumnezeu. Isus îi demască, astfel, în Noul Legământ bogăţia materială nu mai este un semn al binecuvântării divine (Luca 6:24; Iacov 5:2-5). O altă schimbare este subliniată în v.16 unde se spune: „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan” probabil aceste cuvinte I-au şocat pe Farisei, care se bazau atât de mult pe lege, dar odată cu serviciul lui Isus s-a pus bazele unei noi legi, care abroga legea lui Moise în ce priveşte divorţul şi recăsătorirea (Matei 19:3-9: Luca 16:18). O altă schimbare subliniată de Isus este că de atunci cine vrea să intre în Regatul cerurilor,  trebuie ca personal să pună mâna pe Regat, nu ca naţiune. Moartea bogatului mai reprezintă şi pierderea favorii divine şi poziţiei de bogat spiritual (Matei 21:28,32,43; 8:11,12). Aceasta şi din cauză că au zădărnicit planul lui Dumnezeu (Luca 7:29,30), ba mai mult l-au respins pe Cristos (Ioan 16:20-22). Moartea lui Lazăr duce la o răsturnare de situaţie, dacă până acum era flămând spiritual şi de dispreţuit vrednic de a se asocia doar cu câinii, plini de bube, prin arătarea lui Isus ca fiu a lui Dumnezeu şi asocierea cu acesta, situaţia se schimbă la 180% (Matei 5:4; Luca 6:20,21). Sânul lui Avraam simbolizează o poziţie de favoare şi o relaţie intimă cu Tatăl ceresc, Mai marele Avraam (compară cu Ioan 1:18).

În continuare bogatul vorbeşte de casa Tatălui, unde mai are cinci fraţi, arătând astfel că nu-l are pe Avraam (Iahveh) ca Tată, ci are un alt Tată care a făcut copii lipsiţi de milă ca bogatul, acest Tată este Diavolul (Ioan 8:44). În plus acesta doreşte semne supranaturale, adică învierea lui Lazăr, această, caracteristică a bogatului este asemănătoare cu a generaţiei viclene şi adultere care l-a respins pe Cristos, şi a fariseilor, despre care vorbeşte parabola (Matei 16:1,4). Cei cinci fraţi despre care vorbeşte bogatul (Fariseii) care au nevoie de miracole ca să creadă ar putea fi partide religioase ca: saducheii, irodienii, bătrânii, preoţii şi cărturarii (Luca 11:42,46; 20:27; Marcu 3:6; 14:53). Dar câtă dreptate avea Avraam (Iahveh) , căci nu vor fi înduplecaţi nici dacă ar învia cineva din morţi, deoarece Isus a înviat pe prietenul lui Lazăr şi tot au fost împietriţi şi nu au crezut în Cristos (Ioan 11:45,46; 12:10,11).

II. O altă interpretare mai plauzibilă şi mai în armonie cu principiile de interpretare a unei parabole, ar fi că Isus face referire la chin pentru a indica dreapta judecată şi răsplată a lui Dumnezeu, nu pentru a învăţa de un iad sau de un chin etern. Ci El doreşte să ne înveţe că omul după ce şi-a încheiat viaţa, va primii la judecată, în funcţie de cum şi-a trăit viaţa răsplata cuvenită. Astfel pentru cei răi (mândri, aroganţi, iubitori de sine, de plăceri), răsplata este reversul medaliei, adică „mânie şi indignare...necaz şi strâmtorare” (Romani 2:9,10) sau aceştia vor flămânzi, plânge, tângui (Luca 6:25,26). Nu este vorba de un chin sau un necaz veşnic, după cum nici ei nu sau bucurat veşnic şi nu au trăit în strălucire veşnic, ci de un chin temporar. Iar cei ce au avut parte de necazuri, persecuţii, batjocoriri pe nedrept pentru numele lui Isus vor primi reversul medaliei, adică: viaţă veşnică, cinste, neputrezire, pace (Romani 2:6-10). Isus nu atinge problema judecăţii deoarece El a făcut probabil apel în această parabolă la crezul iudeilor despre moarte, influenţat de filozofia greacă care pe scurt se rezuma la ideea că „Sheolul” (Hadesul) este împărţit în două, „Sheolul” (Hadesul) de sus, sau sânul lui Avraam, iar „Sheolul” de jos un loc de chin descris în cărţile evreieşti apocrife care nu sunt inspirate ca Enoh 22:9-13; Iudita 16:17 cât şi în Talmud (În ultimul capitol din această publicaţie vei găsi mai multe detalii în acest sens). Prin urmare Isus s-a folosit de crezul iudeilor de atunci pentru a sublinia învăţătura despre răsplata lui Dumnezeu, după cum Pavel s-a folosit de practica din corint a botezului pentru cei morţi pentru a dovedi învierea morţilor (1Corinteni 15:29). 

Observăm unele contraste în această parabolă: Bogatul era zgârcit, nemilos, mândru, avea haine scumpe şi îi plăcea să trăiască în strălucire, se încredea în posesiunile şi bunăstarea lui şi nu ajuta pe nimeni nedându-I nici fărâmături lui Lazăr. În schimb Lazăr era aruncat la uşa lui, era sărac, bolnav, nu avea în ce sau în cine să se încreadă decât în Dumnezeu, căci însuşi numele lui însemna: „Dumnezeu a ajutat”. În vreme ce bogatul care nu avea milă în timpul vieţii faţă de Lazăr, nedându-I nici firimiturile, nici Avraam simbolizându-l pe Dumnezeu nu a avut milă de el nedându-I nici un strop de apă să-şi răcorească limba. După cum înainte era o prăpastie a situaţiei materiale între Lazăr şi Bogat, tot aşa după moarte la judecata lui Dumnezeu va fi o distincţie clară între cei miloşi şi cei nemiloşi (comp cu Maleahi 3:18).  Observăm că bogatul era nemilostiv şi din faptul că nici măcar firimiturile nu i le dădea, pe care Lazăr dorea cu atâta ardoare să le primească, până şi câinii îl mângâiau prin lingerea rănilor lui, însă bogatul nu-i oferea nici o mângâiere. La moartea personajelor se schimbă situaţia, şi bogatul de data aceasta nu primeşte nici o mângâiere, nici un strop de apă, pe când Lazăr este mângâiat.

În concluzie, această pildă nu doreşte să înveţe că oamenii vor primii imediat răsplata după ce mor, nici să înveţe de existenţa a unui chin veşnic (despre bogat nu se spune că se va chinui veşnic), nici să înveţe că locuinţa morţilor este un loc al chinului, nici că cei buni vor locui în sânul unui om: Avraam, nici că cei răi pot comunica cu cei buni, sau că cei buni ar putea uşura chinurile celor răi. Nici că cerşitorii sunt bine văzuţi de Dumnezeu. Nici că sărăcia sau boala aduce automat aprobarea sau mila divină (comp. cu Psalmul 37:25). Nu aceasta este învăţătura parabolei. Dacă Isus ar fi răspuns prin intermediul acestei parabole la întrebarea: Ce este după moarte? Sau ce se întâmplă cu cei răi după moarte? Sau care este răsplata celor drepţi? Atunci am fi îndreptăţiţi să interpretăm parabola literal, ca o prezentare a unor realităţi de după moarte, însă având în vedere că parabola s-a dat din alt motiv şi anume pentru a demasca mândria, aroganţa, lipsa de milă şi lăcomia fariseilor, atunci nu trebuie să stabilim doctrina despre starea morţilor din parabolă. În plus, dacă am trage concluzii despre starea morţilor din parabolă am contrazice pasaje clare din Biblie, şi nu putem să desprindem doctrine din parabole în detrimentul pasajelor clare şi la subiect. Ci această parabolă doreşte să ne înveţe următoarele două principale învăţături:

Ï     Dreptate şi prosperitate omenească nu însemnă dreptate şi prosperitate divină [„Dumnezeu vă cunoaşte inimile; ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”]

Ï     Dumnezeu este drept iar la judecată primeşti ceea ce meriţi [„în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.” Sau descris în termeni de principiu: „Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.” - Luca 6:38].

Acum dacă am înţeles această parbolă să recapitulăm motivele important pentru care nu poate exista chin etern:

Care ar fi şi alte motive pentru care nu există un chin etern?

Ø      Dreptate: vi se pare drept ca pentru păcatele făcute în 80 de ani să fii pedepsit veşnic? Legea lui Dumnezeu reflecta caracterul său, iar aceasta spunea: viaţă pentru viaţă nu pentru ca cel vinovat de crimă să fie chinuit (Deuteronom 19:21).

Ø      Iubirea lui Dumnezeu: De asemenea imaginea infernului diminuează iubirea lui Dumnezeu, căci cum putem spune că Dumnezeu este iubire, când mâna lui nu poate fi niciodată domolită, ci îi chinuieşte  etern pe cei păcătoşi.

Ø      Mânia lui Dumnezeu are un sfârşit: Dacă Dumnezeu chinuieşte veşnic păcătoşii atunci mânia lui ţine veşnic, dar Biblia spune altceva şi anume că El „nu ţine mânia pe vecie şi nu ceartă fără încetare” cum este o astfel de afirmaţie despre caracterul lui Dumnezeu compatibilă cu doctrina iadului? (2Samuel 24:14; Psalmii 30:5; 103:9; Isaia 57:16; Ieremia 3:5; Mica 7:18).

Ø      Nemurirea este pentru cei drepţi: Mulţi creştini cred în iadul veşnic deoarece nu au reuşit să înţeleagă faptul că viaţa veşnică este rezultatul unei uniri cu Dumnezeu, astfel cei răi fiind despărţiţi de Dumnezeu nu pot exista etern (Fapte 17:25; 1Corinteni 15:52-54; 2Tesaloniceni 1:9).

Ø      Sfârşitul suferinţei: Un alt motiv pentru care eu cred că nu este posibil chinul veşnic, este că acesta ar perpetua şi imortaliza păcatul, suferinţa şi durerea şi ar contrazice Cuvântul lui Dumnezeu care declară că acestea vor dispărea şi că Dumnezeu face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:4,5), ori dacă iadul există înseamnă că Dumnezeu nu poate elimina suferinţa.

Ø      Nimicirea răului: Misiunea lui Isus Cristos ca Domn şi Rege, este să nimicească toate persoanele rele şi nelegiuite, fie spirituale sau fizice, cât şi toate lucrurile rele, şi apoi cu mandatul încheiat, va preda domnia în mâna Tatălui. Dacă iadul există atunci însemnă că Isus nu a nimicit orice domnie, stăpânire, putere (1Corinteni 15:26).

Ø      Dumnezeu totul în toţi: la sfârşit, Dumnezeu va fi totul în toţi (1Corinteni 15:28), acesta este scopul final, ca în toate făpturile să locuiască Dumnezeu în mod plenar, şi ca toate creaturile să aibă calităţile lui Dumnezeu, dar acest lucru ca în toţi să fie Dumnezeu nu e posibil dacă cei răi mai există pe undeva.

Ø      Plata păcatului: conform bibliei plata păcatului este moartea, (Romani 6:23) Isus a plătit această plată prin moartea Sa (Evrei 7:27; 1Timotei 2:5,6), dacă plata păcatului ar fi fost „chinul etern” atunci Isus ar fi trebuit să chinuiască etern ca să ne răscumpere. Biblia este clară: „Si păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15). Astfel, alegerea este între viaţă veşnică şi moarte veşnică.

 

Cum a apărut învăţătura despre suflet nemuritor şi iad şi cum ne poate afecta ea?

 

Putem spune că conceptul de nemurire a sufletului vine din filozofia greacă. Filozofia grecească înfruntă gândirea ebraică biblică, astfel în timp ce gândirea biblică (ebraică) priveşte omul ca pe o unitate de ne-desfăcut (suflet viu – Geneza 2,7). Wheeler Robinson scria: „Ce este omul? Pentru evrei, este o unitate ce îşi trage rădăcina de la suflare, suflet. Această noţiune n-are nici un fel de existenţă separată de trup. Evreii n-au avut nici o idee de vreun suflet descarnat, stafie, fantomă sau altfel”.

Dimpotrivă, grecii credeau că omul este compus din două părţi distincte: (1) un trup şi (2) un suflet (= dihotomie). Alţii mai adăugau încă un element: (3) un spirit (= trihotomie). Pentru greci, aceste părţi aveau o existenţă separată, care doar se întreţesea pentru o vreme, în viaţa aceasta mizerabilă. Sufletul conştient era propriu-zis partea de preţ a omului. El trebuie să fi fost veşnic, din moment ce avea dorul să tot trăiască fără sfârşit. Toţi filosofii greci au nutrit credinţa în nemurirea sufletului:

Pitagora din Samos (sec. 6 î.e.n): lansează gândul că „sufletul este răsuflarea zeilor pusă în corp omenesc ca pedeapsă”. Pitagora mai credea şi în metempsihoză – migrarea sufletului dintr-un corp într-altul.

Socrate – (sec. 5 î.e.n.) „cel care a adus filozofia jos din cer” – Cicero. Este un promotor al nemuririi sufletului. Atunci când este determinat să ia cupa cu otravă de către coaliţia cetăţii, o face cu seninătate şi îşi consolează ucenicii, spunând: „Oare n-am aşteptat de mult această desprindere?”

Platon, ucenic al lui Socrate (cca 350 î.e.n.), continuă ideea nemuririi sufletului.

Aristotel (c. 330 î.e.n.), ucenic al lui Platon, face o bizară comparaţie între condiţia omului şi felul în care etruscii îşi ucideau condamnaţii: legau prizonierul de un cadavru, faţă către faţă, cu legături de ne-desfăcut, şi îl lăsau apoi să moară. Aristotel comentează: „Exact aşa este şi cu sufletul şi trupul: sufletul este cel viu, trupul e doar un cadavru, un hoit. O soartă nenorocită ne-a legat sufletul de leşul pe care îl purtăm... Dar vine moartea, eliberatorul, şi rupe aceste legături, desparte ceea ce e putred de sufletul eliberat, care se întoarce acasă.”

În această concepţie grecească, moartea apărea ca un Eliberator, contrastând cu concepţia biblică, în care moartea este plata păcatului, este duşmanul cel din urmă, şi nicidecum un binefăcător şi eliberator. În Biblie, Cel care este Eliberatorul este Isus, Fiul lui Dumnezeu. Astfel stând lucrurile cu cele două viziuni asupra omului, a vieţii şi a morţii, între concepţia biblică şi cea grecească a fost o bătălie necurmată şi fără armistiţiu. Din cele două, una trebuia să cadă. Filozofia elenistă a fost în antichitate un curent cotropitor, tot aşa cum s-a dovedit şi creştinismul. În timp ce creştinismul a cucerit prin asalt direct înălţimile civilizaţiei greceşti, impunându-se la toate nivelurile sociale, filozofia grecească a continuat să acapareze prin rafinament nu masele, ci doar clasa intelectuală, prin care apoi şi-a revărsat influenţa şi asupra maselor.

Înaintea apariţiei creştinismului, filozofia subtilă a înduplecat cu ideile sale lustruite chiar şi pe cei mai conservatori apărători ai culturii biblice: pe iudei!

Astfel, atât în „Cărţile apocrife” (Tobit, Macabei), cât şi în „Cartea întâia a lui Enoch” şi în „Înţelepciunea lui Solomon” (scrise în jurul sec. II - I î.e.n.), se regăseşte învăţătura grecească deja strecurată în gândirea iudaică. Adevărul biblic al „nemuririi condiţionate de ascultare” este pur şi simplu înlocuit de „nemurirea naturală a sufletului” Josephus Flavius, cronicarul iudeu al războiului iudeo-roman, confirmă această fundamentală deviere a crezului iudaic din secolul I e.n. de la învăţătura biblică. Tot aşa şi Talmudul influenţat de gândirea şi filozofia greacă învaţă alta (vezi tabelul mai jos):

 

Moartea şi sufletul în Biblie - Ce au afirmat oamenii inspiraţi de Dumnezeu -

Moartea şi sufletul în Talmud - Ce au afirmat oamenii (Rabinii) -

“Domnul (IHWH) Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet (nefeş)viu.” (Geneza 2:7 BC). Astfel Scriptura declară că omul este un suflet şi nu că el are un suflet, iar odată ce moare omul moare şi sufletul, după cum se spune în Ezechiel 18:4,20 BC: „Sufletul (nefeş) care păcătuieşte, acela va muri…” (vezi şi Levetic 19:8). Iar în Iosua 11:11 BC (vezi şi 10:37) se spune: „Au trecut prin ascuţişul săbiei şi au nimicit cu desăvârşire pe toţi cei ce se găseau în el: n-a rămas nimic din ce avea suflare (neşmah) de viaţă…” Cât despre starea celor morţi Biblia spune clar în Ecleziast 9:5,6,10 BC: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit…  Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (vezi şi Isaia 38:10-19).

„În al şaptelea cer, sunt păstrate spiritele şi sufletele care mai trebuie create” – Hagigah 12b, Talmud.   „Omul i se dă un suflet suplimentar în ajunul sabatului, şi i se I-a la terminarea Sabatului.” –          Taanit 27b, Talmud.   „Timp de 12 luni complete (după moarte), corpul continuă să existe şi sufletul urcă şi coboară.” –          Shabbat 152b, Talmud.   „Viermii le produc morţilor aceiaşi durere pe care acul o produce cărnii celor vii.” -          Shabbat 13b, Talmud.   „Iudaismul este religia care garantează nemurirea sufletului după moartea corpului.” – The Kuzari 1:103, Judah Halevi, rabin din secolul al XXII-lea.

 

Deci Biblia arată că sufletul (nefeş) eşti tu, sau viaţa ta (Deuteronom 12:23), iar la moarte omul se reîntoarce în ţărână (Geneza 3:19), iar suflarea (neşmah)de viaţă sau spiritul (ruah) care este ceva impersonal, şi pe care o au şi animalele (Ecleziast 3:19,20), se reîntoarce la Dumnezeu (Ecleziast 12:7). Iar la timpul potrivit, Dumnezeu va trimite din nou suflarea de viaţă, şi atunci cei morţi vor învia venind la viaţă (Psalmul 104:29,30; Isaia 26:19; Daniel 12:2,13).

Credinţă în iudaism despre un suflet nemuritor a fost influenţată de filozofia greacă, după cum recunoaşte şi Encyclopedia Judaica, când declară următoarele: „Probabil că doctrina nemuririi sufletului a pătruns în iudaism datorită influenţei greceşti.” Din păcate aceiaşi influenţă a pătruns şi în creştinism făcând ca multe ramuri ale acestuia să creadă în nemurirea sufletului.

Casta marilor preoţi şi leviţii, patricienii din Ierusalim făceau cultură, filozofie. Ei preferau greaca faţă de aramaică sau ebraică. Ei ajunseseră să nu mai creadă în înviere, o dată ce admiseseră nemurirea sufletului. Pentru ei elenismul era adevărul, iar ceea ce făceau în Templu era doar un ritual şi o meserie bănoasă.

În această atmosferă se năştea creştinismul.

Două curente care alterează gândirea creştină biblică:

Abia statornicit, creştinismul a trebuit să întâmpine un atac dublu, care s-a manifestat chiar în interiorul creştinismului, cum de altfel şi prezisese Pavel (Fapte 20,29).

1. Gnosticismul – împrumută totul din filozofia elenistă, precum şi din alte sisteme religioase şi oculte. Ei sunt autorii unui sincretism[12] religios total. Ei învăţau că sufletul este prizonier în carceră. Dumnezeul cel rău al evreilor, acel YHVH, a înghesuit sufletul în trup. Isus venise tocmai ca să elibereze sufletul de trup şi să-i poată oferi din nou libertatea din care a căzut, veşnicia.

Exista o şcoală gnostică numită a „naasenilor” (de la nahaş în ebr. = şarpe) sau cultul ofit (de la ofis în gr. = şarpe). Ei învăţau că, „în grădina Edenului, exista pomul gnozei, cunoştinţei binelui şi a răului. Dumnezeul cel rău al Vechiului Testament, gelos, a oprit pe om tocmai de la această sursă a gnozei, menită să deschidă poarta eliberării lui. Şi atunci a venit acest Isus care, în Ioan 3, S-a comparat pe Sine cu şarpele de aramă, adică (ziceau ei) cu Şarpele din Eden. Isus ar fi fost chiar şarpele din Eden! El ar fi venit cu această solie: „nu veţi muri, ci veţi cunoaşte gnoza şi veţi deveni liberi, ca zeii”. De aceea aceşti gnostici se închinau şarpelui.

Dionisie Areopagitul (în bibliografia creştină e numit „pseudo-Dionisie”, adică „falsul Dionisie”) a întocmit chiar un itinerar pe care îl străbate sufletul atunci când este eliberat din colivie, care chipurile l-ar fi primit direct de la apostoli, printr-o tradiţie secretă.

Mani, gnosticul persan cu mare influenţă al sec. al 3-lea, împrăştie în creştinism învăţături zoroastrice şi budiste, cu suport puternic pentru nemurirea sufletului. Influenţa maniheismului a fost foarte extinsă: până în China şi până în Europa Orientală.

2. Neoplatonismul – a fost cel de-al doilea curent extrem de puternic, care în cele din urmă a îngenuncheat creştinismul.

Plotin (c. 250 e.n.) a învăţat filozofia în Alexandria de la acelaşi maestru ca şi Origene, apoi ajunge în Roma, unde reînvie învăţătura lui Platon în cercul de aristocraţi. Cu o viaţă de altfel echilibrată, Plotin are totuşi deschideri mistice, căutând atingerea cu transcendentalul. Prin el, platonismul cu teza nemuririi sufletului se impune din nou în lumea ideilor, din care filosofii creştini se adăpau din plin. Dicţionarul Larousse ilustrat spune: „Neoplatonismul este filozofia care fundamentează creştinismul”. Winston Walker, în „Istoria Bisericii Creştine”, afirmă că neoplatonismul a avut o influenţă covârşitoare pentru creştinism prin sfântul Augustin. Mircea Eliade, în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Bucureşti, 1991, pag. 363, scrie: „În ce priveşte cauza ereziilor, Irineu (episcop de Lyon, cca. 180) şi Hippolit (din Sardes) o găsesc în contaminarea Scripturii de spiritul filozofiei greceşti”.

La început creştinismul rezistă presiunii gnostice.

Clement din Roma, Ignaţiu din Antiohia, pseudo-Barnaba, Policarp, şi lucrarea Didachee nu pomenesc absolut nimic despre nemurirea sufletului. Credinţa pur biblică era că cei decedaţi fie buni fie răi sunt ca într-o stare de somn, după cum spune Domnul Isus Cristos spune despre Lazăr în Ioan 11:11 „Lazăr, prietenul nostru, doarme: dar Mă duc să-l trezesc din somn”; tot la fel şi apostolii au învăţat că cei morţi au „adormit” sau sunt „adormiţi” vezi: 1Corinteni 15:5,18,20; 1Tesaloniceni 4:13-15.

Mai târziu a existat însă o tranziţie:

Iustin Martirul (c. 150) în scrierile sale prezinte următoarele învăţături despre suflet în contrast cu gnosticii şi marcioniţii, Sfântul Iustin nu concepe că sufletele ar merge la cer înainte de învierea finală, fiindcă el spune:  „Dacă întâlneşti persoane care îşi zic creştini, dar care neagă învierea morţilor şi susţin, dimpotrivă, că sufletele lor vor fi luate la cer de îndată ce mor, pe aceştia să nu-i socoteşti creştini” (Dialog cu Tryfon cap. LXXX). Însă el credea că sufletele există după moarte şi merg într-un loc bun sau rău în funcţie de fapte şi acolo aşteaptă învierea şi judecata, astfel el spune în Apologia Întâia cap. XVIII „Dacă moartea ar duce la nesimţire, ea ar fi un avantaj pentru toţi cei nedrepţi. Dar întrucât şi simţământul le rămâne tuturor celor ce au trăit şi pedeapsa cea veşnică îi aşteaptă...sufletele, şi după moarte sunt în simţire” Sau în Dialog cu Tryfon el spune: „Sufletele celor pioşi rămân într-un loc mai bun, iar cele nedrepte şi rele într-unul mai rău, aşteptând acolo vremea judecăţii” (cap.V). Însă se pare El nu credea că sufletele sunt nemuritoare prin sine fără voia lui Dumnezeu, căci el spune: „Singur Dumnezeu este nemuritor...în vreme ce toate celelalte... sunt născute şi stricăcioase. Sufletul trăieşte pentru că Dumnezeu îi dă viaţă... Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte Dumnezeu..” Citat din Dialog cu Iudeul Tryfon cap. V. şi VI. Despre pedeapsă el spune tot în Apologia Întâia: „celor nedrepţi le va trimite în focul cel veşnic, ca să se chinuiască de-a pururea, laolaltă cu demonii cei răi”.

Teofil al Antiohiei (episcop în Antiohia între ani 169-177), susţine totuşi că nemurirea nu se primeşte decât la înviere când spune în cartea Întâi către Autolic cap. VII: „Că Dumnezeu înviază nemuritor trupul tău împreună cu sufletul. Atunci, ajungând nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor...” El spune despre înviere în cap. VIII „Dumnezeu care te-a făcut, poate să te facă din nou” Totuşi el susţine chinul etern nu după moarte ci după judecată când spune în cap. XIV „vei îndura acele pedepse veşnice...Iar la sfârşit pe unii ca aceştia îi va primi focul cel veşnic.”  

Athenagoras (c. 170), filozof convertit la creştinism, în lucrarea „Despre învierea morţilor”, încearcă un sincretism între creştinism şi platonism. El amestecă doctrina învierii cu doctrina nemuririi, încearcă să le îmbine pe cele două care sunt antagonice. El spune: „Dacă întreaga natură a omului este în general compusă dintr-un suflet nemuritor şi un trup care a fost potrivit acestuia prin creaţie, şi dacă nici naturii sufletului în sine, nici naturii trupului în mod separat, Dumnezeu nu i-a atribuit o asemenea creaţie sau o asemenea viaţă şi un întregul curs la unei existenţe ca aceasta, ci pentru omul compus din două entităţi, cu scopul ca ele să poată, atunci când au trecut prin existenţa prezentă, să ajungă la un sfârşit comun, cu aceleaşi elemente din care ele au fost compuse la naşterea lor şi în timpul vieţii lor,...Şi ele vor fi aceleaşi în ceea ce priveşte unirea lor specifică, dacă părţile descompuse sunt unite din nou pentru constituirea fiinţei. Şi necesitatea constituirii aceluiaşi om, dovedeşte că, după moarte şi descompunerea trupurilor, va urma o înviere; pentru că fără ea, nici nu pot fi unite părţile una cu cealaltă în conformitate cu natura, nici nu poate fi reconstruită natura aceluiaşi om.” - CAP. XV. – ARGUMENTUL ÎN FAVOARE ÎNVIERII, DIN NATURA OMULUI.

Mai târziu lucrurile sau învăţătura despre suflet şi iad s-a abătut de la Scripturi şi mai rău.

Tertullian (cca. 200) afirmă cu autoritate nemurirea şi conştienţa sufletului în moarte. Sufletul, dincolo de moarte, este viu şi conştient. Tertullian este primul scriitor creştin care include în teologia sa „focul veşnic, iadul, chinurile veşnice, rugăciuni pentru morţi” şi că „doar sufletul martirilor se suie direct la cer după moarte, în timp ce toţi ceilalţi, sfinţi sau nelegiuiţi, aşteaptă undeva într-o zonă subpământeană ziua judecăţii”. Ce nedreptate, izvorâtă din decizia vreunui împărat care pe unul îl execută (martir), iar pe celălalt îl sloboade!

Clement din Alexandria (cca. 200). În prima parte a vieţii sale creştine, Clement apăra punctul de vedere biblic: că nemurirea este condiţionată de credinţa în Isus Hristos. Din nefericire, după contactul lui cu gnosticii, schimbă macazul şi învaţă că sufletul este de substanţă divină. În lucrările lui Clement din Alexandria există multe contradicţii: că sufletul e nemuritor prin însăşi natura lui, şi totuşi...sufletele celor nelegiuiţi vor fi nimicite; că există un foc veşnic, dar... nu şi chinuri veşnice.

Origene din Alexandria (cca. 250), elev al lui Clement, considerat a fi cel mai proeminent teolog creştin dinainte de Constantin cel Mare. În timp ce era profesor de cateheză în Alexandria, mai era şi cursant al filosofului neoplatonic Ammonius Saccas şi coleg cu Plotin. Maestru teolog şi ucenic filosof: ciudat!

El pune platonismul ca bază a teologiei culte, lucru recunoscut şi de el, şi de toţi. Ca bun platonic, el credea în preexistenţa sufletului. El preluase de la Pitagora sau chiar de la Mani ideea migraţiei sufletului. Origene credea că necazurile vieţii acesteia sunt urmările năzdrăvăniilor din celelalte vieţi şi mai credea că mântuirea, până la urmă, va fi universală. Dacă e nemuritor, omul va fi până la urmă mântuit.

Cam cu 300 de ani mai târziu, la Sinodul de la Constantinopole (553 e.n.), învăţăturile sale sunt condamnate oficial. De ce până atunci biserica n-a reacţionat deloc – mai fuseseră destule sinoade ecumenice? Până atunci, părinţii bisericeşti cei mai de vază îi sorb învăţătura, i-o apreciază. Episcopul Athanasie, părintele ortodoxiei, îl numeşte „părintele său spiritual” Episcopii Eusebiu din Cezareea, Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Grigore de Nazianz şi alţii îl socotesc pe Origene ca întemeietorul învăţăturii teologice. Deşi învăţăturile sale au fost condamnate de către biserică drept eretice, la 300 de ani după ce au fost scrise, tezele lui au pătruns până în fundamentul a ceea ce azi numim moştenirea creştinismului istoric.

Augustin (c. 400). Geneza sa teologică este neobişnuită: la 20 de ani devine aderent al gnosticismului maniheist; la 30 de ani devine aderent al neoplatonismului lui Plotin. Încă înainte de a se boteza (la 33 ani), Augustin scrie o lucrare în care enumără 16 argumente în favoarea tezei nemuririi sufletului. Doctrina aceasta n-o găsise în creştinism, ci în neoplatonism! Iar după ce se converteşte, forjează definitiv unificarea dintre platonism şi creştinism, dându-i conturul final.

Toma d'Aquino (în 1250) dă forma finală tezei nemuririi sufletului. Iar Papa Leon al X-lea, la 19 dec. 1513, la cel de-al cincilea conciliu de la Lateran, decretă o bulă papală în care fulgeră contra celor care contestau învăţătura nemuririi sufletului: „Condamnăm şi reprobăm pe toţi cei ce afirmă că sufletul inteligent este muritor”.

Creştinismul curat şi sincretismul gnostic şi elenist s-au confruntat. Creştinismul a înghiţit celelalte curente, dar curăţia învăţăturii biblice a fost grav poluată de scursorile păgânismului gnosticilor.

Ca martor al acestei prefaceri, iată o mărturie modernă:

Articolul 348: „Avem noi acum vreo legătură cu sufletele drepţilor din cer? Răspuns: Da, este o strânsă legătură de iubire şi de rugăciune între ei şi noi. Ne rugăm împreună cu ei, ... trăind o viaţă comună. E o necontenită trecere de la unii la alţii. Sfinţii sunt cu puterea lor printre noi... Legătura noastră cu sufletele celor adormiţi se numeşte Comuniunea sfinţilor”. Din Învăţătura de credinţă Creştin Ortodoxă, cu binecuvântarea patriarhului Iustinian, 1952, pag. 174.

 

Cum ne poate afecta învăţătura despre „nemurirea sufletului” şi „iad”?

1. Aceasta poate promova independenţa faţă de Dumnezeu. Dacă în Eden Dumnezeu a aşezat pomul vieţii (Geneza 2,9; 3,22.24), prin care oamenii să aibă acces la viaţă, teza nemuririi neagă frontal ideea că viaţa omului este dependentă de Dumnezeu. O are omul în sine însuşi!

2. Strică imaginea despre un Dumnezeu iubitor, căci cum putem spune că Dumnezeu este iubire, când mânia lui nu poate fi niciodată domolită?  Cât şi imaginea despre un Dumnezeu drept, căci cum e just ca pentru păcatele făcute în 80 de ani să fii pedepsit veşnic?

3. Anulează jertfa lui Isus ca plată pentru păcate, căci dacă chinul veşnic este plata pentru păcate, atunci Isus trebuia să fie chinuit veşnic ca să ne răscumpere, iar moartea Sa este insuficientă. În plus, dacă nu este moarte (inexistenţă), ci doar viaţa care evoluează în diferite ipostaze, atunci Cristos prin moartea Sa nu mai are ce „moarte” să nimicească (1Corinteni 15,26; Evrei 1,14).

4. Anulează învierea. Dacă sufletul tot mai trăieşte şi după descătuşarea de trup, atunci învierea este absurdă. Mortul... e viu! E nonsens să se „trezească”, dacă el este deja treaz. Să înghesuie din nou „sufletul” în colivia prea strâmtă de ţărână – e inutil, răutăcios şi absurd (1Tesaloniceni 4:15-16).

5. Anulează judecata. Dacă la moarte, în loc să doarmă în ţărână în aşteptarea judecăţii, cel bun merge deja direct în Rai, iar cel rău undeva jos, la „foc”, atunci ce rost mai are judecata? Deci, dacă toţi au primit din clipa morţii răsplata sau pedeapsa, doctrina judecăţii finale este şi ea zădărnicită (2Timotei 4:1; Apocalipsa 20:11-15).

6. Anulează a doua venire a lui Isus. Dacă sfinţii sunt deja cu Domnul, ce rost mai are a doua venire? „Fericita noastră nădejde” (Tit 2:13) a dispărut! Ea nu-şi mai găseşte sensul!

7. Perimează chemarea la „Pocăinţă”. Scriptura învaţă parafrazez: „Acum, cât eşti viu, pocăieşte-te”. Dacă însă sufletul este nemuritor, atunci el se mai poate pocăi şi după ceasul morţii cred unii. Aşa au apărut rugăciunile pentru morţi, în credinţa că ele pot să mai schimbe în bine soarta nelegiuiţilor...Deci: mănâncă, bea şi trăieşte cum vrei, căci ai destul timp în viaţa de dincolo să te pocăieşti, sau se pot ruga alţii pentru tine ca să-ţi schimbe destinul, din purgatoriu în rai (Evrei 9:27).

7. Deschide uşa capodoperei Diavolului: „spiritismul”. Dacă „sufletele” celor dragi trăiesc, atunci de ce n-ai lua legătura cu ele? E specialitatea demonilor să se travestească în sufletul unchiului, al soţiei etc. prin care îşi ating pe ascuns scopul: să ia în stăpânire pe cei ce „joacă” la această ruletă! (Deuteronom18:10-12).

8.Această credinţă deschide uşa şi altor erezii, ca închinarea şi adorarea sfinţilor care au murit, o altă erezie purgatoriul, sau „mântuirea universală”.

8. Deschide uşa la tot felul de superstiţii, teama de morţi, obiceiuri legate de morţi, de ritualuri de îngropăciune, de tradiţii apăsătoare, costisitoare, sau fără rost din punct de vedere biblic, sau chiar periculoase cu tente demonice.

 

De aceea în final întreabă-te:

·        Cum ţi-ai însuşit concepţia despre moarte şi suflet, pe baza părerilor oamenilor sau a Cuvântului lui Dumnezeu?

·        Crezi că este important să şti adevărul despre starea morţilor, având în vedere că minciuna vine de la Diavolul?

·        Ce ar trebui să faci pentru ca convingerile tale despre starea morţilor să fie bazate pe adevăr (Ioan 5:39; 17:17)?

·        Te-ai împăcat cu Dumnezeu ca să scapi de judecata şi condamnarea veşnică?

 

 Autor: Işfa Alin.