BluePink XHost

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

,,Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” Romani 1:16

Astăzi mai mult ca altădată, evanghelia este răspândită, prin biserici, în locuri publice, prin publicaţii, prin radio şi televiziune. Există sute de şcoli teologice care pregătesc predicatori, există foarte multe Societăţi de misiune şi de răspândire a evangheliei, există multe mişcări religioase ce predică folosind tot felul de metode. Însă cu toate aceste lucruri, se pare că mulţi oameni nu cunosc adevărata evanghelie, chiar mulţi creştini născuţi din nou şi botezaţi în apă la o vârstă matură, nu au o imagine clară despre evanghelie, despre metode de evanghelizare, tocmai de aceea am scris acest material despre evanghelie, evanghelizare şi evanghelizatori. O problemă şi mai acută, sunt diferite secte implicate în aşa numita ,,lucrare a evangheliei”, însă de multe ori aceste secte predică o altă evanghelie, şi scopul nu este ca oamenii să vină la Cristos ci în organizaţia lor.

Astfel astăzi suntem într-o situaţie nu tocmai bună în ce priveşte evanghelia, căci există sute de secte ce predică o evanghelie falsă, sau cum spune Pavel: ,,o altă evanghelie” (Galateni 1:6-9), iar creştinii evanghelici fie sunt inactivi lăsând totul pe umerii pastorilor, fie nu cunosc bine evanghelia şi implicaţiile acesteia, fie sunt furaţi de stilul unor predicatori americani care îndulcesc evanghelia şi predică un har ieftin în care Isus salvează (mântuieşte), fără ca harul să producă regenerare şi lepădarea de sine predicată de Cristos.

Astfel cu toate că avem sute de şcoli, seminarii şi institute teologice, că avem misiuni şi tipografii uriaşe, cu toate acestea nu prea reuşim să tulburăm lumea din jurul nostru care stă pasivă faţă de Dumnezeu, ca şi cum au făcut primi creştini care au tulburat Ierusalimul cu învăţătura lor, şi au înfierat egoismul, falsitatea şi ipocrizia (Fapte 5:28-33). Oare de ce nu prea mai suntem astăzi persecutaţi, oare nu cumva pentru motivul că am diluat evanghelia? Oare nu pentru că predicăm o evanghelie care nu mai tulbură pe oamenii lumii care stau pe drojdiile lor şi spun: ,,Dumnezeu nu face nici bine nici rău” (Ţefania 1:12)? Poate mulţi predică o evanghelie intelectuală sau raţională, nu evanghelia lui Cristos care este de la Duhul Sfânt. Sau poate cunoaştem adevărata evanghelie, dar nu o mai predicăm cu foc, mulţumindu-ne să tragem clopotele şi să-I chemăm pe oameni, nu să mergem la oameni şi să-i provocăm să aleagă ori lumea şi poftele ei, ori Cristos şi renegarea completă de sine? De aceea, să analizăm prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu următoarele subiecte:

• Despre adevărata Evanghelie.
• Despre metodele de Evanghelizare.
• Despre slujba de Evanghelizator (Evanghelist).

Cuvântul evanghelie, în greacă ,,euangelion” care apare de 127 ori în Noul Testament înseamnă ,,veste bună” sau ,,mesaj bun” (Matei 5:23 n.s.). Este vestea bună a faptului că oamenii se pot împăca cu Dumnezeu, că pot fi salvaţi din păcat şi moarte, este vestea bună că Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ a murit pentru păcatele noastre şi a înviat din morţi, biruind moartea şi locuinţa morţilor. Este vestea bună că acum trăim un timp al harului în care orice om dacă se pocăieşte şi crede în Isus primeşte gratis viaţă veşnică (Romani 6:23; 2Corinteni 6:1,2).

Biblia descrie evanghelia ca fiind: Cuvântul lui Dumnezeu (1Petru 1:25), Cuvântul adevărului (Coloseni 1:5), evanghelia lui Dumnezeu (Marcu 1:14; Romani 15:16), evanghelia Domnului Isus Cristos (Galateni 1:7; Romani 15:19; Fapte 11:20), evanghelia harului lui Dumnezeu (Fapte 20:24), evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu (Luca 4:43), evanghelia slavei (1Timotei 1:11), evanghelia slavei lui Cristos (2Corinteni 4:4), evanghelia împărăţiei (Matei 9:23; 24:14), evanghelia păcii (Fapte 10:36), evanghelia Fiului lui Dumnezeu (Romani 1:9), evanghelia creştină, apostolică (1Tesaloniceni 1:5; 2Tesaloniceni 2:14), ea este o evanghelie veşnică (Apocalipsa 14:6).

• Care este personajul principal al evangheliei?

Personajul principal al evangheliei este Fiul lui Dumnezeu Isus Cristos Salvatorul tuturor celor credincioşi (Fapte 9:20). Acest lucru este bine subliniat de unul dintre cei mai mari evanghelişti ai tuturor timpurilor, şi anume de apostolul neamurilor, Pavel care spune: ,,Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 1:1-4). Deci evanghelia este Cristo-centrică, ea nu promovează o organizaţie, sau un set de doctrine, ea nu atrage atenţia asupra unei mişcări religioase, ci ea îl înalţă pe Domnul domnilor, pe Isus Cristos despre care a mărturisit însuşi Dumnezeu, şi a dovedit cu putere că El este Fiul lui Dumnezeu şi Salvatorul celor credincioşi. De aceea Pavel a declarat cu atâta putere următoarele: ,,dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu…Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” (1Corinteni 1:23,24; 2:2). Dar nu numai predicarea sau vestirea pune accentul pe Cristos, ci şi lucrarea de învăţare şi de facere de ucenici gravita în jurul persoanei lui Cristos, căci el spune în Coloseni 1:28,29: ,,Pe El (Isus Cristos) Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” De aceea în momentul când noi predicăm sau învăţăm pe oameni, noi trebuie să facem ca mesajul şi învăţătura să graviteze în jurul lui Isus Cristos, şi El să fie înălţat şi onorat şi nu o organizaţie. De aceea, noi nu trebuie să mărturisim despre noi, despre descoperirile noastre, sau avantajele biserici noastre, ci noi trebuie să-l predicăm pe ,,Isus Hristos şi pe El răstignit.” (vezi şi 2Corinteni 4.4,5).

În predicarea lui Isus ca Domn, Salvator şi Răscumpărător mai este implicat şi a predica persoana lui Dumnezeu, căci de fapt a crede în Isus implică a crede mărturia lui Dumnezeu Tatăl despre Fiul Său, şi a crede în Tatăl care l-a trimis pe pământ (1Ioan 5:9-11; Ioan 12:44). De fapt creştinii sunt un popor ales cu scopul de a vesti virtuţile lui Dumnezeu (1Petru 2:9; Psalmul 40:9,10), adică înţelepciunea Sa, puterea Sa, iubirea Sa, sfinţenia Sa, dreptatea Sa, suveranitatea Sa, etc. Dar ei mai trebuie să vestească şi numele lui Dumnezeu care cuprinde personalitatea şi atributele lui Dumnezeu (Psalmul 22:22; Evrei 2:12; Ioan 17:6,26), de pildă numele Iahve înseamnă: Eu sunt Cel ce sunt, Cel Veşnic, Cel ce trăieşte prin (pentru) sine, Cel ce face să devină, etc. Uneori numele lui Dumnezeu apare în formă compusă, între Iehova şi un atribut al său, ca de exemplu: Iehova-Iire (Iehova va purta de grijă - Geneza 22:14 ); Iehova-Rafa (Iehova care vindecă – Exod 15:26); Iehova-Nisi (Iehova steagul meu – Exod 17:15); Iehova-Şalom (Iehova pacea noastră – Judecători 6:23,24); Iehova-Sabaot (Iehova al Oştirilor – 1Samuel 17:45); Iehova-Şama (Iehova este prezent – Ezechiel 48:23). Prin urmare a face de cunoscut numele lui Dumnezeu, implică nu numai a face de cunoscut numele de ,,Iahve” ci şi însemnătatea lui. În plus, eu cred că acest nume este bine să-l facem de cunoscut la cei ce au făcut unii paşi pe calea credinţei nu la cei la care le vestim prima dată evanghelia (2Timotei 2:2,19). Dar noi mai trebuie să predicăm şi calitatea Lui de Creator şi Stăpân absolut (Fapte 14:15; 17:22-31).

Însă a predica pe Cristos mai înseamnă că orice subiect Biblic, cum ar fi: judecata, închinarea, stăpânirea de sine, etc. (Fapte 24:24,25; Apocalipsa 14:6,7), trebuie predicat în corelare cu Isus care este calea oricărei revelaţii sau a oricărui mesaj biblic şi adevărul oricărei învăţături Biblice. Astfel toate subiectele Bibliei sunt legate de Cristos, căci în El locuieşte toată cunoştinţă şi învăţătura de care noi avem nevoie pentru a fi salvaţi (Coloseni 2:2-10). De pildă când predicăm închinarea, noi predicăm că Isus este mijlocitor la Dumnezeu, când predicăm judecata, noi predicăm că El a fost stabilit de Dumnezeu ca să judece (Ioan 5:22). Când predicăm stăpânirea de sine ca Pavel (Fapte 24:25), noi o corelăm tot la Cristos exemplul nostru şi persoana care ne ajută să o avem prin Spiritul Sfânt.

1.Predicăm persoana Sa, jertfa Sa, învierea şi venirea Sa din nou ce va avea loc în viitor, şi rolul Său în poporul lui Dumnezeu.

2.Orice lucru din Biblie, moral, pedagogic, istoric, profetic, etc, îl corelăm şi îl facem să graviteze în jurul persoanei Fiului lui Dumnezeu despre care vorbesc toţi profeţii (Fapte 10:43), de aceea evanghelia este Cristo-centrică, adică în orice domeniu spiritual îl are pe Cristos în centru căci prin El sunt toate lucrurile.

• Care sunt principiile esenţiale ale evangheliei?

După cum se spune în Romani 5:8; 6:23 “Dar Dumnezeu îşi arată dragostea sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi păcătoşi, Cristos a murit pentru noi… dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus Domnul nostru.” Şi în Ioan 3:16;10:10 Domnul Isus declară: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică…Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”

Omul este PĂCĂTOS şi despărţit de Dumnezeu de aceea nu poate experimenta dragostea lui şi viaţa din belşug, după cum este precizat în Romani 3:10-12,23;6:23: “Nu este nici un om drept, nici unul măcar…Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici…căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu…Plata păcatului este moartea…”Da în final păcatul îl duce pe om la moarte, însă înainte de a muri fizic păcatul omoară spiritual adică îl desparte de Dumnezeul sfinţeniei, izvorul vieţii, după cum se menţionează în Isaia 59:2: “ci nelegiuirile voastre au făcut O DESPĂRŢIRE între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa lui şi-l împiedică să v-asculte.” Deci omul nu poate prin propriile eforturi şi fapte să se apropie de Dumnezeu, însă legea a treia este puntea peste despărţitura pe care a făcut-o păcatul între om şi Dumnezeu.

Domnul Isus Cristos este singura SOLUŢIE oferită de Dumnezeu pentru a trăi adevărata viaţă şi a experimenta iubirea lui, deoarece El a murit în locul nostru, după cum se spune în Isaia 53:4-6: “…Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre…şi prin rănile lui suntem vindecaţi” de aceea Isus este singura soluţie de împăcare cu Dumnezeu după cum se precizează şi în Ioan 14:6: “…Eu sunt CALEA şi ADEVĂRUL şi VIAŢA; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Cum putem să aplicăm în cazul nostru soluţia lui Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare o găsim în legea a patra.

Ca să am viaţă din belşug accept soluţia lui Dumnezeu, cred că Isus a murit şi a înviat pentru mine, şi-l primesc ca Domn şi Salvator al meu, chemându-l în viaţa mea, după cum se spune în Ioan 1:12,13: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu…” (vezi şi 1Petru 2:24,25) Iar în 2Corinteni 5:14-17 se arată schimbarea ce se produce în noi după ce îl l-am primit pe Domnul Isus în inima noastră: “…Şi El (Isus) a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei…Căci dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă…”Astfel a-l primi pe Isus înseamnă a ne întoarce de la o viaţă egoistă condusă de pofte rele, la o viaţă condusă de Cristos, având încredere că prin El suntem iertaţi de păcate şi împăcaţi cu Dumnezeu, astfel nu este suficient să fim de acord din punct de vedere intelectual cu faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ci să-I permitem acestuia să ne schimbe şi să ne conducă viaţa după voia lui Dumnezeu.

• Care sunt evenimentele principale ale evangheliei?

Evenimentele principale ale evangheliei (veştii bune) sunt: 1. Venirea lui Isus pe pământ şi naşterea Sa ca om (Luca 2:10,11; Romani 1:3; Galateni 4:4); 2. Sacrificiul Său prin moarte (1Corinteni 15:1-3), acesta a realizat următoarele lucruri: a)Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare, pentru a ne cumpăra din moarte pentru viaţă (Marcu 10:45; 1Timotei 2:5,6); b) A murit în locul nostru ca substitut, deoarece din cauza păcatului noi trebuia să murim (2Corinteni 5:14,15); c) prin sângele lui păcatele noastre au fost şterse şi iertate iar cei credincioşi au fost declaraţi drepţi (Romani 3:21-25; Efeseni 1:7; 1Ioan 1:7); d) Prin moartea ca om a nimicit lucrările Diavolului (1Ioan 3:8; Evrei 2:14); e) a pus capăt legii lui Moise (Coloseni 2:14; Efeseni 2:15); f) ne-a împăcat cu Dumnezeu (Romani 5:1; Coloseni 1:20); g) a pus capăt diferenţei dintre iudei şi neamuri (Efeseni 2:11-19; Fapte 15:9-11). h) Ne-a dat un exemplu clar de renegare de sine pe care trebuie să-l urmăm (Galateni 2:20; 6:14; Filipeni 3:17-19; 1Petru 2:21-24). Toate aceste lucruri, de fapt înseamnă predicarea crucii sau a stâlpului de tortură (1Corinteni 1:18). Alte evenimente importante ale evangheliei sunt: 3. Învierea din morţi a Domnului Isus (Romani 4:24,25; 1Corinteni 15:1,4,11,12,15). 4. Înălţarea la cer şi glorificarea Domnului Isus la dreapta Tatălui, fiind făcut Mijlocitor, Mare Preot, Domn şi Stăpân peste îngeri şi peste poporul lui Dumnezeu (Fapte 1:3,9; 2:32,33,36; Efeseni 1:20-22; Evrei 4:14-16). 5. Venirea din nou a lui Isus ca Domn, Rege şi Judecător (Fapte 10:42; 17:31; 2Timotei 4:1,2), atunci va avea loc şi învierea celor morţi în Cristos şi răpirea bisericii (1Tesaloniceni 4:15-17), cât şi regenerarea tuturor lucrurilor iar regatul lumii va deveni regatul lui Cristos (Matei 19:28; Fapte 3:20,21; Apocalipsa 11:15-18). 6. Nimicirea tuturor vrăşmaşilor, chiar a Diavolului şi a morţii, şi predarea Domniei în mâna Tatălui (1Corinteni 15:24-28).

Subiectele principale ale evangheliei pe lângă persoana Domnului Cristos sunt:

Regatul sau Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 24:14; Fapte 8:12), care se referă la persoana şi Domnia lui Cristos (Luca 11:20; 17:20,21; Fapte 28:23,31) cât şi la împărăţia spirituală care se manifestă prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin adunarea creştină (Romani 14:17; 1Corinteni 4:20), dar şi împărăţia cerurilor, cât şi domnia lui Cristos asupra naţiunilor ce se va manifesta la sfârşitul zilelor (1Corinteni 6:10; 15:24,50; 2Timotei 4:1,18; 2Petru 1:11). Predicarea împărăţiei lui Dumnezeu se referă şi la a predica despre selecţia care o va face Isus la venirea Sa (Matei 13:47-50), cât şi lepădarea de sine pentru a deveni fii ai împărăţiei (Matei 13:45,46). Dar predicarea împărăţiei se referă şi la predicarea despre noul pământ (Matei 5:5; Evrei 2:5; Romani 8:19-21; 2Petru 3:13).

Un alt subiect este harul, adică favoarea sau bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu manifestată prin Isus Cristos (Fapte 20:24; Tit 2:11,12; Efeseni 2:4-9), cât şi planul de salvare lui Dumnezeu (Fapte 20:27; Efeseni 3:10-12), şi împăcarea oamenilor cu Dumnezeu prin Isus Cristos (2Corinteni 5:18-20).

Pocăinţa sau căinţa care duce la iertarea păcatelor este un alt subiect principal al evangheliei (Luca 5:32; 24:47; Marcu 6:12; Fapte 2:38; 11:18; 20:21; 26:20). Astfel noi trebuie să-i îndemnăm pe oameni să se pocăiască de păcatele lor, să avem curajul să spunem că sunt păcătoşi, vrăjmaşi cu Dumnezeu, nelegiuiţi şi fără merite, şi că trebuie să îşi ceară iertare şi să se pocăiască făcând fapte vrednice de pocăinţă şi dedicându-şi viaţa necondiţionat lui Dumnezeu (Matei 3:2,8; Romani 3:9-23).

Tot la fel este şi predicarea despre credinţă înseamnă, în primul rând credinţa în Isus Cristos (Fapte 20:21; 24:24; 26:18; Romani 10:9-13), şi în Dumnezeu (Ioan 12:44; 14:1), cât şi credinţa ca ansamblu a convingerilor, principiilor şi doctrinelor creştine (Fapte 6:7; Romani 1:8; Galateni 1:23; Filipeni 1:27; 1Timotei 2:7; 1Timotei 4:1; 6:10; Iuda 3). Noi trebuie să proclamăm credinţa sau încrederea totală într-un Dumnezeu necuprins şi absolut, care implică a ne încrede în El chiar când nu-l înţelegem cu mintea noastră.

Lepădarea de sine şi urmarea totală a lui Cristos ca ucenici ai lui este un alt subiect al evangheliei (Matei 10:37-39; 16:24; Luca 14:25,26,33; 18:28; Ioan 12:25; Galateni 6:14; 1Petru 2:24). Astfel noi nu trebuie să ne ruşinăm să declarăm că oamenii sunt mândrii şi egoişti, că îşi caută propriile lor interese, că sunt mai mult iubitori de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, şi ei trebuie să se lepede de sine, să I-a crucea sau stâlpul de tortură şi să ducă o viaţă pentru Isus (Luca 14:25-27,33; 2Corinteni 5:14,15).

Gloria, poziţia, binecuvântarea şi moştenirea copiilor lui Dumnezeu trebuie de asemenea predicată (Fapte 2:38,39; 26:18; 1Corinteni 2:6-9; Coloseni 1:25-27; 1Petru 1:10-12).

Primii creştini pe lângă predicarea ocazională la cunoştinţe, rude, vecini, tovarăşi de călătorie, colegi de muncă, etc. ei căutau mulţimi de oameni (în sinagogi, în pieţe) pentru a le predica, după cum puteţi studia în următoarele pasaje - Luca 8.1-3; Matei 5:1,2; Fapte 2:14; 3:12; 10.17-20,24; 13:14,15,44; 14:1; 16.13,25-34; 17:1-4,10,17,19; 18.4,19; 19.8-10; 20:20,21; 24:10; 26.1,2; 28:17-23,30,31. Astfel metoda de lucru a apostolilor era următoarea: Ei mergeau într-o localitate, dacă acolo era o sinagogă predicau în ea, dacă nu în piaţă sau într-un loc unde se adunau oamenii (Fapte 17:17,22; 16:13). După ce predicau, cei ce credeau dintre mulţimea de ascultători erau îndemnaţi la pocăinţă şi credinţă, apoi erau botezaţi şi luaţi de o parte şi împreună cu aceştia se întruneau în case particulare (Fapte 2:37-42; 17:34; 19:9,10). Aceştia la rândul lor predicau la cunoştinţe, rude, vecini şi astfel adunările creşteau.

De fapt, nu metodele erau atât de importante, ele nu erau ceva rigid, nici controlate de raţiunea omului, ci ţinta pe care ei voiau să o atingă prin puterea nemărginită şi controlul lui Dumnezeu, era să răspândească în orice loc mireasma cunoştinţei lui Cristos (1Corinteni 2:14). Tot la fel şi noi astăzi, indiferent că evanghelizăm mai mult prin relaţii cu cunoscuţi (colegi, vecini, rude, etc.), fie predicăm în public (parcuri, pieţe, săli sau stadioane), fie din casă în casă, sau prin oferirea de publicaţii pe stradă, noi trebuie să avem ca scop răspândirea adevăratei evanghelii despre Isus Cristos, nu cea care are ca scop introducerea într-o organizaţie, ci ca oamenii să se poată împăca realmente cu Dumnezeu (2Corinteni 5:18-20). Însă poate cineva se întreabă:

Chiar dacă aparent Fiul lui Dumnezeu, este cunoscut în prezent ca fiind Isus, totuşi în general oamenii nu îl cunosc pe Isus Cristos (comp. cu 1Ioan 2:3-6), decât foarte superficial şi doar cu mintea. De aceea, şi astăzi trebuie predicat tot Cristos şi acesta răstâgnit, ca oamenii să înveţe prin El, lepădarea de sine, răstignirea eului, adevărata cunoştinţă, adevărata cale spre Dumnezeu şi viaţa în iubire.

Adevărata evanghelie nu înalţă un om, un profet, o organizaţie, o biserică, o învăţătură, sau un set de doctrine, ci ea înalţă pe Cel ce a murit pentru noi, pe Cel prin care avem pace cu Dumnezeu. Ea îl înalţă pe Cristos prin care suntem salvaţi, prin care ne putem apropia de Tatăl, prin care suntem sfinţiţi, îndreptăţiţi şi curăţiţi (1Corinteni 1:17-31). Evanghelia îl înalţă pe Cristos, iar Isus îl înalţă pe Dumnezeu Tatăl (1Ioan 4:14,15) ca Cel ce a făcut planul de salvare, Cel care ne iubeşte şi ne dă har.

Este adevărat că evanghelia lui Cristos implică şi adunarea creştină despre care trebuie să vorbim şi în care trebuie să-i integrăm pe oameni (Matei 16:18,19), cât şi doctrine, principii şi reguli (Fapte 2:38; 6:7), însă nu acestea vor fi lucrurile pe care să punem un accent exagerat în detrimentul persoanei lui Cristos şi a unei relaţii personale cu Dumnezeu prin El.

O evanghelie falsă, pune accentul fie pe o organizaţie-religie ca fiind singura CALE care duce la viaţă veşnică, şi astfel aceasta constă în a mărturisii despre ei înşişi, că doar ei au adevărul, că doar ei pot înţelege Biblia, că doar ei au doctrinele corecte. Însă Biblia ne învaţă: ,,Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată.” (Ioan 5:31; vezi şi Ioan 8:13-18). Deci religiile care mărturisesc despre ele, mărturia aceasta nu este adevărată, căci Pavel spune în 1Corinteni 4:5: ,,Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus…” Deci adevărata evanghelie nu mărturiseşte despre noi, despre religia noastră, ,,ci pe Domnul Hristos Isus…” . Astfel în momentul când noi mărturisim despre noi, ne abatem de la adevărul evangheliei şi predicăm o evanghelie falsă, căci nici chiar apostolii cu toate semnele şi minunile pe care le-au făcut prin darurile primite, nu au mărturisit despre ei (Fapte 2:22; 4:12).

Un alt semn al falsei evanghelii este când în mesajul pe care-l predicăm susţinem că oamenii pot fi socotiţi drepţi nu numai prin har (favoare nemeritată), ci şi prin fapte, fie ale Vechiului Legământ (ţinerea sabatului, ne consumarea alimentelor necurate după lege, etc.), fie obiceiuri creştine ca postul, spălarea picioarelor, predicarea din casă în casă, unele sărbători, baticul la femei, etc. Sau susţinerea învăţăturii că fără un anumit tip de manifestare a Duhului Sfânt oamenii nu pot fi salvaţi (de pildă vorbirea în limbi, etc.). Astfel dacă cineva susţine îndreptăţirea prin fapte este o evanghelie falsă (2Timotei 1:9,10). Sau dacă combinăm harul cu faptele (Romani 11:6).

• Cine trebuie să organizeze evanghelizările?

Apostolii nu predicau de capul lor ci sub călăuzirea Spiritului Sfânt, astfel o dată Pavel cu Barnaba a vrut să predice în Asia dar Spiritul lui Isus nu le-a dat voie, cu siguranţă inimile oamenilor nu erau pregătite pentru evanghelie, iar Isus ia vorbit lui Pavel printr-o viziune să meargă în Macedonia că acolo este nevoie de el (Fapte 16:6-10), astfel primii creştini au avut succes în mărturia lor căci erau călăuziţi supranatural de multe ori spre un câmp fertil de predicat, cât şi predica lor era inspirată (Ioan 14:26). Deci în organizarea evanghelizărilor, lucrează Dumnezeu şi omul dispus să colaboreze cu acesta, căci creştinii sunt: împreună lucrători cu Dumnezeu (1Corinteni 3:6-9). De aceea noi trebuie să ne cunoaştem bine partea noastră, şi anume aceea de a semănă, a uda, şi să o facem, iar Dumnezeu care se ocupă de partea lui, cu siguranţă El şi-o va face. Noi nu trebuie să intrăm în partea Lui, căci numai El poate să facă să crească, astfel nu trebuie să fim stresaţi sau neliniştiţi dacă nu avem creştere, căci nu este treaba noastră. De aceea, nu trebuie să apelăm la metode de prozelitism agresiv, manipulare şi îndoctrinarea oamenilor, căci adevărata creştere o dă Dumnezeu în cei cu inima curată nu prin metode omeneşti, ci prin Duhul Său (Fapte 9:31) şi prin Cuvântul Său care nu se poate întoarce la El fără a aduce rod (Isaia 55:11). Prin urmare, să avem încredere în cuvintele Domnului din Ioan 15:16: ,,… v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Deci nu noi trebuie să controlăm totul prin raţiune cum fac unele organizaţii, căci lucrarea Evangheliei este supranaturală, şi o controlează Dumnezeu, noi doar trebuie să fim complet dedicaţi lui Dumnezeu, şi să fim sensibili la călăuzirea lui pentru a ne face partea noastră, şi atunci şi în cazul nostru se vor aplica cuvintele: ,,roada voastră să rămână”. Dar pentru a aduce roadă, noi trebuie să rămânem în comuniune cu Cristos (Ioan 15:5), şi să nu ne bizuim atât de mult pe o anumită metodă sau strategie, pe învăţarea pe de rost a unor introduceri şi metode, ci să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt, şi să fim sensibili la nevoile oamenilor din jurul nostru (Marcu 6:34). Astfel indiferent dacă organizăm evanghelizări (pe stradă, în săli, din casă în casă, etc.), sau dacă predicăm ocazional (venirea unor musafiri, când stăm la coadă la un magazin, când călătorim, sau stăm pe bancă în parc, etc.), promisiunea Lui este: ,, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi…Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 10:19,20; 28:20). Aceasta nu înseamnă că nu ne putem gândi dinainte ce subiect să predicăm sau ce temă biblică să studiem cu o anumită persoană (Matei 10:11-14; 2Timotei 2:2), ci înseamnă, să fim flexibili şi sensibili la uşile de Cuvânt ce le deschide Dumnezeu (1Corinteni 16:9; Coloseni 4:3), la împrejurări, la nevoi, la şoapta Duhului Sfânt, astfel să semănăm sămânţa bună a Cuvântului ori de câte ori avem ocazia, căci Cuvântul are valoare şi putere în El însuşi şi puterea Lui nu este legată strict de o anumită metodă.

O adunare evanghelică sănătoasă însă cu siguranţă va avea o strategie şi diferite planuri de evanghelizare (Galateni 2:7-10). Astfel cel puţin un conducător cu darul evanghelizării se va ocupa atât în a organiza evanghelizări, fie în sala de închinare a adunării, fie poate va închiria o sală sau un stadion din când în când pentru a face unele evanghelizări masive. El va fi ajutat de restul adunării pentru a da invitaţii, a pune afişe şi a mijlocii în rugăciune pentru succes. Dar acest lider care se va ocupa cu evanghelizarea în adunare, va face cel puţin o întrunire pe săptămână pentru a chema pe membrii adunării la a predica evanghelia în mod organizat, din casă în casă, în parcuri, pe străzi, etc. El îi va instrui pe membri cum să evanghelizeze eficient (Matei 10:5-14; 2Timotei 2:2), cât şi va stabili teritoriul ce se va parcurge (2Corinteni 10:13-16; Galateni 2:9) şi va încerca să meargă pe rând cu fiecare frate pentru al iniţia şi sfătui pentru a fi mai capabil în lucrarea evangheliei (Fapte 16:1-4). Chiar şi cei ce din motive de sănătate sau din altele nu vor putea participa la lucrarea organizată a evangheliei, trebuie încurajaţi ca aceştia să-i susţină în rugăciune pe lucrători (1Tesaloniceni 3:1,2).

Este normal ca trăirea şi practicarea evangheliei să însoţească vestirea evangheliei, noi nu putem să predicăm una şi să facem alta (Romani 2:21-24; 1Petru 2:12; 3:1,2). Deci trăirea după principiile evangheliei ne dă tăria şi autoritatea morală să avem libertate de exprimare şi astfel să vestim cu îndrăzneală tot planul lui Dumnezeu. De aceea să fim ca Pavel care le-a spus Filipenilor în Filipeni 4:9: ,, Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.” Deci, el le-a spus ca ei să facă nu numai ce au auzit din predicarea lui, ci ceea ce au văzut în el. Ai avea tu curajul să spui celor pe care îi înveţi Biblia ca ei să facă ce văd în tine? Dacă ceea ce vorbim şi trăim, atunci cu siguranţă ,,Dumnezeul păcii va fi cu voi.” Şi va însoţi lucrarea voastră şi a noastră făcându–ne să avem rezultate extraordinare, însă dacă noi numai predicăm şi nu şi trăim, nu-i putem păcăli pe oameni să creadă mesajul nostru, şi nici pe Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea noastră.

Un alt lucru ce trebuie să însoţească predicarea este binefacerea şi dărnicia (Evrei 13:15,16), acestea sunt jertfe spirituale care însoţesc rodul buzelor, astfel noi trebuie să fim darnici şi buni, ca chipul lui Cristos şi împărăţia lui Dumnezeu să se vadă manifestate prin tot felul de fapte bune (Tit 3:8). Este interesant ce sfat a dat Petru, Iacov şi Ioan cei mai proeminenţi din cei doisprezece apostoli lui Pavel şi Barnaba în Galateni 2:7-10, unde se spune:

Un alt lucru care poate însoţi evanghelie sunt semnele şi minunile făcute în numele lui Isus, acestea pot implica, vindecarea bolnavilor, expulzarea demonilor şi chiar învierea morţilor (Matei 10:8; Luca 9:1,2; Evrei 2:3,4; Fapte 2:43; 8:5-7; 14:3). Aceste semne însoţitoare care întăresc mărturia unuia care predică evanghelie, nu s-au limitat la primul secol, căci istoria arată că pe parcursul secolelor misionarii cu curăţie de inimă au fost însoţi de Isus care a făcut diverse minuni şi semne, mai mari sau mai mici, mai vizibile sau mai puţin vizibile. Important este ca semnele şi miracolele să conducă pe cineva la MINUNEA – MINUNILOR, şi anume la naşterea din nou, care este cea mai importantă minune, căci ea duce la salvarea nu de la o boală sau de la o situaţie, ci la salvarea din păcat şi moarte, oferind viaţă veşnică.

Bineînţeles că noi putem predica evanghelia şi fără a avea darul minunilor sau al vindecărilor, căci şi apostoli nu totdeauna când au predicat au şi făcut minuni (Fapte 8:30-38; 17:18-34). Însă este bine ca să ne deschidem la factorul miracol şi să credem că Dumnezeu şi acum mai poate face miracole, fie prin anumite daruri ce le dă unora, fie prin credinţă, prin intermediul căreia în viaţa tuturor pot apărea miracole, căci Isus promite în Ioan 14:12: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl” Deci observăm că cine crede în Isus ,,va face şi el lucrările pe care” le-a făcut Isus, şi aici nu se referă numai că va face lucrarea de predicare, ci ,,lucrările” (la plural). Cu siguranţă dacă predicăm şi trăim evanghelia, Domnul Isus ne va însoţi şi ori de câte ori va fi nevoie, va întări mărturia noastră prin semne şi minuni, însă noi nu trebuie să fim obsedaţi de minuni, şi să facem din ele un idol, ci să fim obsedaţi de a fi în comuniune cu Cristos, de a sta cât mai mult în prezenţa Sa, şi atunci minunile vor veni de la sine.

Astfel, indiferent dacă întâlnim în lucrarea Domnului, oameni cu vicii (beţivi, fumători, etc.), oameni bolnavi fizic sau spiritual, dacă vom întâlni oameni demonizaţi sau care au făcut asupra lor vreun blestem sau descântec vrăjitoresc, noi dacă vom fi împreună lucrători cu Dumnezeu, şi nu lucrători de capul nostru, atunci cu siguranţă nu vom fi făcuţi de ruşine, căci Dumnezeu care este cu noi va lucra şi Isus va fi înălţat în lucrarea noastră. Dar să vedem în continuare:

În Biblie găsim doar trei texte unde apare această expresie (Fapte 21:8; Efeseni 4:11; 2Timotei 4:5), un motiv pentru care această slujbă este menţionată în aşa puţine locuri, este că, toţi creştinii predicau evanghelia (Fapte 8:1,4), iar un alt motiv este că existau şi apostolii care era o altă slujbă în adunare care se ocupa tot de vestirea evangheliei. Poate singura diferenţă între evanghelişti şi apostoli, era că apostolii nu numai că predicau, ci şi plantau biserici, şi le supravegheau după aceea (Fapte 16:4,5).

Acest termen ,,evanghelizator” se referă de obicei la cineva care îşi lasă casa pentru a predica vestea bună în teritorii ne-lucrate, de pildă Filip evanghelizatorul a părăsit Ierusalimul şi a predicat în Samaria, Azot până la Cezarea (Fapte 8:40). Dar această slujbă poate fi exercitată şi în adunarea locală într-un teritoriu lucrat, fiind în fruntea lucrării, predicând calitativ (2Timotei 4:5; Coloseni 4:17) şi cantitativ (1Corinteni 16:10; 2Timotei 4:2), fiind astfel un exemplu pentru ceilalţi credincioşi. Nimeni însă nu poate fi evanghelizator dacă nu are darul evanghelizării de la Isus Cristos (Efeseni 4:7,11).

Astfel în primul secol existau creştini care erau implicaţi din plin în lucrarea evangheliei, aceştia erau apostolii şi evanghelizatorii, iar majoritatea creştinilor predicau evanghelia în mod ocazional, la rude, cunoştinţe, vecini, etc. Tocmai de aceea, Pavel nu le îndeamnă pe văduvele tinere să predice ca evanghelizatoare, ci să se căsătorească fiind gospodine (1Timotei 5:11-14). De asemenea este interesant că văduvele în vârstă, pentru a fi socotite adevărate văduve nu au ca criteriu, ,,dacă a predicat mult evanghelia”, ci: ,,O văduvă, ca să fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de şaizeci de ani, să nu fi avut decât un singur bărbat;  să fie cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună.” (1Timotei 5:9,10). Este însă clar că toţi creştinii într-o formă sau în alta trebuie să-şi mărturisească credinţa lor, căci doar aşa pot fi încălţaţi cu râvna evangheliei păcii (Efeseni 6:15), doar aşa pot îmbrăca armura completă a lui Dumnezeu, doar aşa arătăm că Cristos locuieşte în inima noastră, şi că din ea ies izvoare de ape vii (Ioan 7:38; Luca 12:8,9). Astfel eu cred că creştinii dintr-o adunare pot fi împărţiţi în trei categorii vis a vis de predicarea evangheliei:

1.Cei ce predicau din plin, cantitativ şi calitativ, adică apostoli (misionari) şi evanghelizatori (Efeseni 4:11).

2.Cei ce îi ajutau pe aceştia făcând şi ei o lucrare organizată (Fapte 15:35; Filipeni 1:14).

Dar să revenim la slujba de evanghelizator, pentru ca cineva să fie numit în această slujbă sugerăm următoarea procedură:

• După ce adunarea devine conştientă că acel frate sau soră are acest dar, şi îl foloseşte cu eficienţă aducând oameni la Cristos, îl poate considera pe fratele sau sora respectivă ca având funcţia sau slujba de evanghelizator. În unele mişcări religioase acest lucru este făcut şi prin numire publică, sau prin punerea mâinilor, dar Biblia nu arată de vreun evanghelist numit prin punerea mâinilor, doar despre apostolii, bătrânii şi diakonii avem relatări de numire publică.

Acum după ce am trecut în revistă evanghelia, metodele de evanghelizare şi slujba de evanghelizator, ar fi bine să medităm la următoarele întrebări pe care să ni le punem cu sinceritate:

Astfel cât timp suntem în trupul acesta să nu uităm de îndemnul din 1Corinteni 15:58: ,,De aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că lucrarea voastră în Domnul nu este zadarnică.”

Autor: Işfa Alin.