Din punct de vedere Biblic, pentru înfiinţarea unei adunări avem nevoie de doi sau mai mulţi credincioşi (Matei 18:20). Aceasta nu înseamnă că dacă într-o localitate, într-o familie sau pe o stradă sunt doi sau mai mulţi creştini ei sunt o adunare, ci ei (de la doi credincioşi în sus) pentru a fi o adunare trebuie să decidă să se închine împreună în mod regulat, cel puţin o dată pe săptămână. Aceasta implică să facă rugăciuni, să studieze Biblia, să ţină Cina Domnului, şi chiar să boteze pe cei care exercită credinţă şi îşi dedică viaţa lui Dumnezeu, dacă este cazul.

E nevoie să punem această întrebare, căci unii oamenii cred că se pot închina lui Dumnezeu în mod individual fără a fi nevoie ca ei să fie parte dintr-o adunare. Ei spun că nu simt nevoia unei comunităţi, sau că adunările existente nu-i mulţumesc. Este adevărat că e posibil ca adunările din localitatea unde locuim noi să nu ne mulţumească spiritual, însă aceasta nu este un motiv pentru a ne retrage în singurătate (Proverbe 18:1), căci chiar dacă avem nevoie uneori de momente de singurătate, în care să fim numai noi şi Dumnezeu (Marcu 1:35), totuşi omul nu a fost creat să-I slujească pe Dumnezeu de unul singur, căci principiile Noului Legământ pun accentul pe principiul slujirii ,,unii pe alţii” astfel Scripturile învaţă ,,Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13:34; 15:12,17; Romani 12:10; 13:8; 1Tesaloniceni 4:9; ); ,,primiţi-vă unii pe alţii” (Romani 15:7); ,,să vă sfătuiţi unii pe alţii” (Romani 15:14); ,,Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi (Cina Domnului), aşteptaţi-vă unii pe alţii.” (1Corinteni 11:33); ,,îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste” (Efeseni 4:2);  ,,Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul” (Coloseni 3:13); ,,Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii” (Coloseni 3:16); ,,De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.” (1Tesaloniceni 5:11); ,,Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi” (Evrei 3:13; 10:25); ,,să aveţi o dragoste de fraţi ne-prefăcută iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii din toată inima” (1Petru1:22). Deci este clar că de unul singur nu putem împlini aceste principii de viaţă creştină. Ba mai mult să ne întrebăm: Cum îl vom putea lăuda pe Dumnezeu în mijlocul adunării ca şi Domnul Isus (Evrei 2:12) dacă noi nu suntem parte într-o adunare? Cum vom putea să slujim pe alţii şi să ne lăsăm slujiţi dacă noi ne închinăm doar în mod individual?

Tocmai de aceea primim următorul îndemn în Evrei 10:24,25: ,,Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.” Deci Biblia ne învaţă ,,Să nu părăsim adunarea noastră” dar cum vom putea împlini acest îndemn dacă noi nici măcar nu facem parte dintr-o adunare? Deci avem nevoie să facem parte dintr-o adunare pentru a încuraja şi îndrepta pe alţii cât şi a fi noi înşine de alţii încurajaţi şi corectaţi. Dar ce să facem dacă conştiinţa noastră învăţată de Cuvântul lui Dumnezeu ne este tulburată când participăm la o programele bisericii din localitatea noastră, şi astfel este clar că nu putem deveni membri acolo?

E posibil ca conştiinţa noastră să fie hiper sensibilă, şi piedica de a deveni membru să fie una artificială, venită fie din mândrie, fie dintr-o imagine deformată despre adevărul lui Dumnezeu. Însă e posibil şi cazuri de oameni care într-adevăr pe baza conştiinţei lor instruite Biblic să se simtă că nu sunt compatibili cu adunările existente în localitatea sa, sau să simtă că integrându-se într-o astfel de adunare nu prea ar creşte spiritual. Într-o astfel de situaţie, te poţi închina acasă cu familia şi prietenii, dar fă-o într-un mod regulat, cel puţin o dată pe săptămână, citind Biblia, făcând rugăciuni şi cântând cântări şi discutând experienţele pe care le ai cu Dumnezeu.

Menirea adunării creştine este triplă, în primul rând, ea trebuie să-i aducă glorie lui Dumnezeu prin Domnul Isus, după cum spune şi Pavel în Efeseni 3:21: ,,a Lui (Dumnezeu) să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” Aceasta se poate realiza prin faptul că adunarea vesteşte virtuţile şi caracterul lui Dumnezeu (1Petru 2:9), numele lui Dumnezeu (Ioan 17:6,26), şi are un mod de viaţă care reflectă înţelepciunea lui Dumnezeu, viaţa din Dumnezeu, normele şi caracterul Său (Efeseni 2:19; 3:10; 4:17,18; 5:1).

A doua menire a adunării creştine este de a pregăti un popor sfânt care să-l reprezinte bine pe Cristos (Tit 2:14), ca mireasa Lui să fie fără pată şi fără vină după cum se spune în Efeseni 5:26,27: ,,ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană.” Deci scopul adunării este de a transforma pe copii lui Dumnezeu în oameni maturi spiritual şi ireproşabili în sfinţenie după cum se arată şi la Efeseni 4:11-13 unde se precizează scopul adunării: ,,până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceia ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” Deci menirea adunării este ca membrii ei să devină oameni maturi spirituali asemenea lui Cristos, progresând treptat în adevăr şi dragoste pentru a nu fi seduşi de lume sau de învăţături false aşteptând venirea Domnului în teamă şi în ascultare.

Al treilea scop al adunării, este a vesti cuvântul şi evanghelia şi a face discipoli ai lui Cristos (1Corinteni 15:1,2; Matei 24:14; 28:19,20). Această lucrare care salvează vieţi (1Timotei 4:16), trebuie îndeplinită după puterea ce o dă Duhul Sfânt (Fapte 1:8), fiecăruia membru din adunarea lui Cristos. Această obligaţie nu trebuie să fie ceva mecanic sau să ne simţim împovăraţi, ci trebuie să ne bucurăm căci suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (1Corinteni 3:9), şi de asemenea să facem această lucrare din inimă cu iubire, în măsura puterii şi a talanţilor primiţi de la Stăpân, nu comparându-ne unii cu alţii şi lăudându-ne cu realizările noastre.

Adunarea îi aparţine lui Dumnezeu care l-a numit pe Isus ca cap al adunării (Efeseni 1:22), astfel Domnul Isus o conduce şi o inspectează în mod activ (Apocalipsa 1:16,20; 2:23). Iar preoţia şi slujbele vechiului legământ au fost abrogate şi înlocuite cu slujbele spirituale ale noului legământ în care toţi credincioşii sunt preoţi (1Petru 2:9) avându-l pe Isus ca Mare Preot veşnic (Evrei 7:18-28). Pe lângă preoţia universală a tuturor credincioşilor, în Noul Testament mai sunt prezentate şi următoarele slujbe: apostoli, profeţi (prooroci), păstori (bătrâni, supraveghetori), învăţători, evanghelizatori (evanghelişti), predicatori şi slujitori (diakoni), aceste funcţii apar în pasajele din Efeseni 4:11 şi 1Timotei 2:7; 3:8; 2Timotei 1:11.

Organizarea adunării nu reprezintă altceva decât scheletul trupului, însă dacă scheletul este strâmb, întreg trupul va fi strâmb şi va suferi, de aceea organizarea are importanţa ei şi ea poate face ca mădularele să simtă în largul lor şi să-şi folosească la maxim potenţialul dând creşterea în adunare şi pentru cei din lume pe care-i slujim. Isus nu este împotriva organizării, căci El organizează, ca şi în cazul când a făcut miracolul înmulţirii pâinilor şi a rânduit mulţime-le de oameni în grupuri de 100 şi 50 (Marcu 6:39,40; vezi şi Exod 18:20-23). Organizarea nu este primordială, dar este necesară, însă organizarea de dragul organizării, sau pentru a controla cu raţiunea noastră lucrarea lui Dumnezeu este greşită, însă organizarea flexibilă călăuzită de Duhul Sfânt cu scopul de a acoperi nevoile altora sau pentru a sluji eficient este bună. Organizarea nu trebuie să atragă atenţia asupra organizării, ci asupra rezolvării problemelor spre gloria lui Dumnezeu. Să vedem câteva aspecte în continuare despre organizarea adunării creştine:

Biblia nu prezintă reguli rigide cu privire la modul de desfăşurare a programelor, dar avem câteva exemple, principii şi precedente care ne pot fi de folos (1Corinteni 14:33,40). În primul rând, credem că trebuie ca iubirea să primeze în organizarea întrunirilor (1Corinteni 16:14), deoarece ea este legătura perfectă a unităţii (Coloseni 3:14 NW). Astfel trebuie să se ţină cont de necesităţile şi limitele fraţilor şi a surorilor când se stabileşte durata, locul de desfăşurare şi ora potrivită a întrunirilor (Ioan 16:12; 1Corinteni 12:23-25).

Programele spirituale de părtăşie frăţească pot conţine: discursuri sau predici cu învăţături (Fapte 2:42; 1Timotei 4:16), rugăciuni (Fapte 1:13,14; 2:42; 21:5), cântări de laudă şi spirituale (Efeseni 5:19; Coloseni 3:16), dezvăluiri şi revelaţii (1Corinteni 14:3,26), experienţe din evanghelizare sau din viaţa de creştin (Fapte 14:27), trebuie să fie părtăşie frăţească (Fapte 2:42; Evrei 10:24,25; 1Tesaloniceni 5:14), uneori situaţia cere mustrări sau disciplinări, fie la adresa unei persoane, a unui grup sau chiar la adresa întregii adunări (1Tesaloniceni 5:14; 1Timotei 5:20), de asemenea trebuie făcute şi unele anunţuri la întruniri (Fapte 16:4,5), de fapt în esenţă întrunirile trebuie să fie un stâlp şi o susţinere a adevărului (1Timotei 3:15).

Însă cu siguranţă, că o adunare sănătoasă în credinţă va avea cel puţin o întrunire pe săptămână dedicată doar rugăciunii, alta pentru studiu Biblic tematic, şi nu va lipsi studiu pe cărţi ale Bibliei, predicile expositive şi tematice, cântecele de laudă, mărturisirea de experienţe şi descoperiri din partea lui Dumnezeu, cât şi va avea cel puţin o întrunire pe săptămână care să îi adune şi să-I instruiască pe fraţi pentru lucrarea evangheliei şi de facere de discipoli, după care vor merge doi câte doi să predice evanghelia (Matei 10:5-15; Luca 10:1-16).

Nimeni nu poate deveni membru într-o adunare decât după ce s-a născut din nou, şi după ce şi-a însuşit convingerile creştine (Iuda 3; 1Corinteni 12:12,13). Fiecare membru din adunare este normal să aibă dreptul de a participa la organizarea şi numirile în funcţii, are dreptul să fie ajutat spiritual spre a progresa spre maturitate spirituală, de a fi ajutat chiar din punct de vedere material dacă este în nevoie fără însă ca să profităm de bunătatea fraţilor (2Corinteni 8:14; 2Tesaloniceni 3:6-13). De asemenea el poate avea păreri personale în ce priveşte interpretarea Bibliei cu condiţia ca acestea să nu afecteze lucrurile clar stabilite în Scripturi (Iuda 3). De asemenea are dreptul să se retragă din adunare printr-o cerere de dezasociere, pierzându-şi calitatea de membru. Cât priveşte îndatoririle, acestea sunt: fiecare este dator să trăiască în iubire (Romani 13:8), este dator să asculte de conducători (Evrei 13:17), să fie supus unii faţă de alţi (Efeseni 5:21), să-i ajute spiritual şi material pe ceilalţi după posibilităţile şi puterea fiecăruia (Evrei 10:24,25; 13:16; Galateni 6:10). De asemenea membri adunării sunt datori în a stărui în unitate şi părtăşie frăţească (Fapte 2:42). O altă îndatorire este în a susţine lucrarea de evanghelizare atât ocazional cât şi organizat (Fapte 15:35; 2Corinteni 2:14-16; 2Timotei 4:2; Matei 28:19,20). O îndatorire a tuturor creştinilor este dărnicia, onorându-l pe Dumnezeu cu daruri de bunăvoie (Proverbe 3:9,10), astfel creştinii cu toate că nu vor da zeciuieli ca şi în vechiul legământ, ei vor da cât îi va îndemna inima (2Corinteni 9:7) pentru a susţine cheltuielile pentru întruniri şi pentru locaşul de adunare (Exod 35:21; 1Cronici 29:1,7-9), pentru lucrarea de predicare, misionari, tipărirea de cărţi, etc. (Filipeni 4:16,18; Tit 3:13; 1Corinteni 9:14; 3Ioan 6), pentru ajutorarea săracilor, văduvelor, orfanilor, celor handicapaţi, etc. (Matei 25:35-40; Romani 12:13; 1Corinteni 16:1,2; 2Corinteni cap.8,9 Galateni 2:10; 6:10; Matei 5:40-48). De asemenea, trebuie să-i avem în vedere şi pe cei din fruntea adunării mai ales dacă vedem o necesitate a lor (Galateni 6:6; 1Timotei 5:17,18; Filipeni 4:14-18). Bineînţeles putem manifesta binefacerea oricând şi prin alte metode.

După cum am văzut Biblia prezintă următoarele 7 slujbe: apostoli, profeţi (prooroci), păstori (bătrâni, supraveghetori), învăţători, evanghelizatori (evanghelişti), predicatori şi slujitori (diakoni), aceste funcţii apar în pasajele din Efeseni 4:11 şi 1Timotei 2:7; 3:8; 2Timotei 1:11. Aceste slujbe sau funcţii aveau rolul de coordonare şi conducere, însă înainte ca cineva să primească o funcţie trebuie să aibă darul corespondent al Duhului Sfânt pentru slujba respectivă (Efeseni 4:7,11). Adunarea îşi va da seama cine are o anumită slujbă spirituală văzând utilizarea din plin al darului respectiv, dar în cazul păstorilor şi a slujitorilor (diakonilor), este nevoie de numire publică după cum arată precedentele Noului Testament (Fapte 6:1-6; 14:23; Tit 1:5). Aceste numiri în funcţie se vor face după următoarea procedură : 1. Studierea în prealabil cu adunarea a calităţilor pe care trebuie să le aibă aceştia descrise în Fapte 6:3; 1Timotei 3:1-13; Tit 1:5-9. 2. Membri botezaţi ai adunării după cercetări, rugăciuni şi poate post vor recomanda oamenii potriviţi pentru aceste slujbe prin vot public sau în urnă (Fapte 6:2,3). 3. Bărbaţi cu autoritate se vor ruga şi îşi vor pune mâinile peste cei recomandaţi dacă sunt de acord cu recomandările adunării (Fapte 6:6; Tit 1:5), astfel aceştia sunt numiţi în funcţia de păstor sau slujitor. Într-o adunare este bine să fie mai mulţi păstori şi slujitori (Filipeni 1:1; Fapte 20:28). Toţi aceştia trebuie onoraţi şi preţuiţi (1Tesaloniceni 4:12,13; 1Timotei 5:17). Odată stabilită autoritatea într-o adunare prin păstori sau supraveghetori ajutaţi de slujitori (diakoni), şi de slujirile kharismatice de învăţători, de profeţi, de evanghelizatori, de predicatori, toţi membri trebuie să manifeste supunere şi ascultare faţă de autoritatea numită de Duhul Sfânt (Fapte 20:17; Evrei 13:17), astfel cine se răzvrăteşte contra acestora se răzvrăteşte de fapt contra lui Cristos care a dat aceste slujbe (1Corinteni 12:5). Dar şi cei cu autoritate trebuie să aibă o atitudine de umilinţă şi iubire altruistă, ne fiind stăpâni pe credinţa altora (2Corinteni 1:24; Matei 20:25-27). În plus, este bine ca păstorii să manifeste supunere faţă de apostolii (misionarii) care au plantat acea adunare (Fapte 20:17,28). Femeile pot îndeplini funcţia de slujitoare (diakoniţă – Romani 16:1; 1Timotei 3:11), sau de profetesă (proorociţă) (Judecători 4:4; Fapte 21:9; Ioel 2:28,29), însă fără a fi numite oficial prin punerea mâinilor. Dar chiar femeile care au aceste slujbe se vor supune bărbaţilor, căci orice bărbat botezat, chiar fără o anumită funcţie este o autoritate (1Corinteni 11:3).

Sunt primii pe listele cu slujbele adunării (Efeseni 4:11; 1Corinteni 12:28), astfel aceasta este cea mai importantă slujbă în adunare, căci toţi creştinii sunt zidiţi pe temelia apostolilor (Efeseni 2:20; Apocalipsa 21:14). Apostolii sunt oamenii care au fost ,,trimişi” căci acesta este sensul cuvântului apostol – Matei 10:2 n.s. Însă Biblia vorbeşte de mai multe tipuri de apostoli (trimişi), căci ea nu vorbeşte doar de cei 12 apostoli cum cred unii, ci de mult mai mulţi apostoli. Aceşti apostoli îi putem împărţi după cum urmează:

1. Apostol special: Cel mai mare apostol, Isus Cristos care a fost trimisul special al Tatălui - Evrei 3:1.
2. Apostoli conducători: Cei 12 apostoli care au fost trimişii lui Isus Cristos şi care au primit şi ,,slujba de supraveghetor” (Fapte 1:20 n.s. BCR) peste adunarea creştină de atunci, iar criteriu după care cineva a fost adăugat ca apostol în grupul celor 12 a fost de a fi martor la viaţa şi învierea Domnului (Matei 10:1,2; Fapte 1:15-26; Apocalipsa 21:14).
3. Apostoli-misionari: Un alt tip de apostoli sunt cei 70 rânduiţi şi trimişi de Isus (Luca 10:1), cât şi Pavel, Barnaba, Andronic, Iunia, Silvan şi Timotei care fie au fost trimişi de Duhul Sfânt ca Barnaba şi Pavel, fie numiţi apostoli de Isus ca cei 70, sau de ceilalţi apostoli, ca Timotei şi Silvan (Fapte 13:2; 14:14; Romani 16:7; Galateni 1:19; 1Tesaloniceni 1:1; 2:6).
4. Apostoli temporari: Acest gen de apostolie nu este o trimitere făcută de Domnul Isus ca şi în cazul celor 12 sau 70 de discipoli, sau de Duhul Sfânt ca şi în cazul lui Barnaba şi Pavel, ci o trimitere făcută de o adunare sau mai multe, ca în cazul celor trimişi de adunările din Macedonia (2Corinteni 8:23 în greacă: ,,apostoloi”), sau delegaţii lui Pavel (2Corinteni 12:17) sau de Epafrodit care a fost trimisul filipenilor pentru nevoile lui Pavel (Filipeni 2:25). Însă când aceştia îşi încheiau misiunea se încheia şi apostolia lor.

În cazul Domnului Isus rolul Lui a fost să predice evanghelia, să înveţe pe oamenii formând astfel adunarea, care era condusă tot de Cristos care era marele apostol şi stăpân peste casa lui Dumnezeu, iar cea mai importantă misiune a fost să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare împlinind astfel voia Tatălui şi scopul misiunii Sale pe pământ (Evrei 3:1,2; 1:2; Luca 4:43; Ioan 10:2,4,7-16,25-28; 17:26)

În cazul celor 12 apostoli rolul lor a fost să predice evanghelia, să coordoneze primele adunării, să stabilească zonele de predicare pentru fiecare lucrător şi să transmită şi să stabilească învăţături şi doctrine corecte, să organizeze poporul lui Cristos, ei chiar aveau autoritate de la Isus să ierte păcatele să facă semne şi miracole care să întărească adevărul cu privire la Isus şi Noul Legământ (Matei 10:1,2,8; Luca 9:1,2; Ioan 20:21-23; Fapte 2:43; 4:2,33,37; 6:4; 15:1,2,6; Galateni 2:7-10). Este clar că acest tip de apostoli nu mai poate exista în zilele noastre, căci acum nu mai trăieşte nimeni din cei ce au fost martori oculari la viaţa, moartea şi învierea lui Isus. De aceea mai târziu slujba de supraveghere peste poporul lui Dumnezeu au efectuat-o şi bătrânii ce erau în Ierusalim (Fapte 15:2,4; 21:17-26).

În cazul apostolilor-misionari cum i-am numit eu, rolul lor a fost de a predica evanghelia cu autoritate prin puterea semnelor şi a minunilor şi a planta adunări în diferite localităţi (Fapte 13:2-5; 14:6,7; 16:4-6; Romani 15:20; Galateni 2:7-10). Ei mai cârmuiau adunările de la distanţă (1Corinteni 7:17; 14:37; 16:1), se rugau pentru ele (Efeseni 1:16; Coloseni 1:9). Promovau noi lucrători (Fapte 15:39; 16:1), coordonau activităţile colaboratorilor lor (Fapte 19:22; Filipeni 2:25; Tit 3:12,13), îi aduna dacă era nevoie pe lucrătorii creştini (Fapte 20: 17-38). Acest gen de apostolie este posibil şi în zilele noastre atunci când Domnul ne cheamă la o lucrare de misiune pentru răspândirea evangheliei şi plantarea de adunării, însă în general acei lucrători sunt numiţi mai degrabă misionari decât apostoli, şi acesta deoarece mulţi nu cunosc faptul că pe lângă cei 12 apostoli au mai fost şi alţii sau pentru că uneori munca lor şi chemarea lor de misiune este mai mult omenească decât divină. Însă dacă Dumnezeu face o chemare prin Duhul Sfânt la o lucrare, acei lucrători trimişi de Domnul pot fi numiţi apostoli şi în zilele noastre (Fapte 13:2; 14:14).

În general apostolul este un mesager loial, un martor care-l mărturiseşte cu îndrăzneală pe Domnul Isus şi care este gata să-şi pecetluiască cu moartea de martir mărturia lui, apostolii fac semne şi minuni pentru aşi întări mărturia lor şi să adeverească că au fost trimişi de Domnul Isus, ei predică evanghelia în zone sau teritorii ne-lucrate unde evanghelia încă nu a pătruns, ei sunt credincioşi misiunii primite şi sunt plini de grijă faţă de adunările plantate sau sufletele convertite (Fapte 2:32; Fapte 4:33; Romani 15:18-20; 2Corinteni 12:12; 1Corinteni 4:1,2; 2Corinteni 11:28,29).

Deci în concluzie un apostol, este acel creştin care are darul apostoliei, şi a fost chemat şi trimis de Domnul Isus, sau în cazul apostolilor temporali cei însărcinaţi de adunare cu o misiune. Cum poate fi recunoscut un apostol-misionar astăzi: 1. Să aibă chemarea şi darul apostoliei (Fapte 13:2; Efeseni 4:7,11); 2. Să aibă autoritate spirituală făcând semne şi minuni care să întărească mărturia lui (2Corinteni 12:12); 3. Să predice cu îndrăzneală evanghelia făcând discipoli şi plantând adunări şi întărindu-le (Romani 15:16-20; Fapte 15:41; 16:4,5).

A fi apostol este posibil şi în zilele noastre pentru că Cuvântul lui Dumnezeu spune în Efeseni 4:11-13: ,,Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” Din acest text reiese clar că vor fi ,, apostoli … până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”, adică până la revenirea Domnului. Ba mai mult, în viitor Domnul Isus va ridica apostoli cu autoritate după cum reiese din Apocalipsa 11:3-6; şi din 18:20, unde aceştia se bucură de căderea Babilonului.

Profeţii sunt oameni cu o chemare specială din partea lui Dumnezeu, ei sunt puşi al doilea după apostoli în listele cu slujbe din adunarea creştină, arătând astfel importanţa lor în poporul lui Dumnezeu (1Corinteni 14:28; Efeseni 4:11). Un profet este un om care îl cunoaşte foarte bine pe Dumnezeu şi voia sa, şi este foarte sensibil la simţămintele Lui. El evaluează lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, având favoarea ca Dumnezeu să-i descopere lucrările sale necunoscute în general de ceilalţi oameni (Amos 3:7). Un adevărat profet este cel ce aduce un Cuvânt proaspăt şi clar din partea lui Dumnezeu, el trebuie să aibă visuri şi viziuni supranaturale, căci aceasta este descrierea unui profet făcută de însuşi Dumnezeu în Numeri 12:6 unde se spune: ,, „Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis.”. Astfel el este şi văzător, adică în ebraică ,,roeh”, dar este şi purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, sau gura Lui cum este definit el în Exod 7:1,2, (,,nabi” - în ebraică), sau în greacă: ,,pro-phemi” care tradus vine: ,,pro” – înainte sau pentru, iar ,,phemi” – a vorbi. Astfel profetul este prin excelenţă cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu, sau purtătorul lui de Cuvânt (Numeri 22:38; Ieremia 23:28).

1. Profeţi speciali: Ca Moise şi Domnul Isus (Numeri 12:6-8; Deuteronom 18:15-18; Luca 24:19).
2. Profeţi naţionali: Ca Ezechiel şi Ieremia (Ezechiel 33:7; Ieremia 1:5-10).
3. Profeţi conducători: Ca Debora şi Samuel (Judecători 4:4,9; 1Samuel 7:6; Apocalipsa 11: 3-6).
4. Profeţi în adunare: Ca Agab, Niger, Luciu, Manaen, etc. (Fapte 13:1; Fapte 11:27,28; 13:1; 15:32; 21:10).

Profetul are menirea, să corecteze, să încurajeze, să aducă direcţie şi călăuzire, să arate adevărata faţă a lucrurilor, să descopere realităţi cereşti şi pământeşti, taine şi chiar descoperirea viitorului, să vorbească cu îndrăzneală în numele lui Dumnezeu (Amos 3:7; Numeri 22:38; Fapte 13:1-3; 15:32).

Slujba de profet nu este uşoară, uneori mesajele lui nu sunt populare, alteori este considerat, fanatic, extremist sau chiar nebun (Ieremia 29:26; 2Împăraţi 9:1-11), nu este înţeles totdeauna (1Corinteni 2:13-15), el răneşte uneori, dar şi pansează, mustră cu asprime dar şi încurajează şi consolează. Această slujbă în Biblie a avut-o atât bărbaţii cât şi femeile în ambele legăminte (Judecători 4:4; Isaia 8:3; Luca 2:36; Apocalipsa 2:20; 1Samuel 3:20; Fapte 15:32).

În plus, profetul de obicei îşi exercită mai multe daruri în serviciul lui, cel al descoperirilor (2Împăraţi 6:12); darul cuvântului de cunoştinţă (2Împăraţi 5:25-27) şi înţelepciune (2Împăraţi 6:20-23); darul minunilor (Fapte 20:9-12; 27:21-25; 28:6-10), darul deosebirii spiritelor (Fapte 16:17,18), etc.

Este clar că anumite tipuri de profeţi nu mai există la ora actuală, ca profeţii speciali, naţionali, sau conducători, însă în viitor Domnul Isus va ridica doi martori speciali ai Săi, sau doi profeţi de talie mondială, cu daruri speciale chiar de a face semne şi minuni, ei sunt descrişi în Apocalipsa 11. Însă până atunci să ne întrebăm, la ora actuală mai pot fi profeţi, sau această slujbă s-a limitat la primul secol al erei noastre? Să lăsăm ca Sfânta Scriptură să ne răspundă la această întrebare, astfel citim următoarele în Efeseni 4:11-13: ,,Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” Din acest text reiese clar că vor fi ,, prooroci … până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”, adică până la revenirea Domnului. Acest lucru se desprinde şi din Apocalipsa 18:20, unde proorocii se bucură de distrugerea Babilonului celui Mare un eveniment cu puţin timp înainte de sfârşitul lumii. Chiar mai mulţi creştini proeminenţi din sec.II-III e.n. au scris în cărţile lor despre profeţi în plină activitate chiar după moartea apostolilor. Este evident însă că pe parcursul istoriei şi chiar în prezent această slujbă este rară prin biserici, de fapt multe mişcări creştine nu o mai acceptă, cu toate că în primul secol ea era o slujbă importantă (1Corinteni 14:28), cu siguranţă însă această slujbă va fi reabilitată în trupul lui Cristos în perioada finală a zilelor, înainte de venirea Domnului.

Deci în concluzie un profet, este acel creştin care are darul profeţiei în mod pregnant, şi după ce l-a folosit o perioadă de timp într-un mod eficient, adunare îl recunoaşte ca profet, astfel cerinţele pentru a fi profet sunt: 1. Să ai darul profeţiei (Efeseni 4:7,11); 2. Dumnezeu să-ţi vorbească prin visuri sau viziuni (Numeri 12:6); 3. Să-ţi fi folosit darul în mod eficient căpătând experienţa necesară, apoi eşti recunoscut de adunare ca fiind profet.

În unele situaţii Dumnezeu a chemat oameni la această slujbă de prooroc şi i-a împuternicit fără a fi nevoie de recunoaşterea umană (Ieremia 1:5), însă în Noul Legământ, Dumnezeu nu lucrează independent de poporul Său şi de sistemul spiritual care este trupul lui Cristos ce trebuie să funcţioneze în ordine, unitate, şi în care fiecare trebuie să-şi facă partea (Efeseni 4:11-16).

Slujba de păstor (în greacă: ,,poimen”) este o altă slujbă foarte importantă pentru adunarea lui Dumnezeu, căci ei imită pe păstorul suprem care este Iehova (Psalmul 23:1), şi pe păstorul cel mare şi bun care este Domnul Isus (Ioan 10:11; 1Petru 5:4).

Într-o adunare trebuie să fie mai mulţi păstori nu doar unul dacă există bărbaţi competenţi, căci textele Biblice în care se vorbeşte despre păstori (supraveghetori, bătrâni), apare această slujbă la plural, ceea ce lasă să se înţeleagă că fiecare adunare avea mai mulţi păstori (Fapte 14:23; 20:17; Filipeni 1:1; 1Timotei 5:17; Tit 1:5). Doar când se descrie calificările lor se vorbeşte la singular (1Timotei 3:1), sau când se vorbeşte de dictatura lui Diotref (3Ioan 9,10).

1. A călăuzi şi îngriji oile (Isaia 40:11; Psalmul 23; Proverbe 27:23).
2. A hrăni oile (Ieremia 3:15; 23:4; Ioan 21:16; Fapte 20:28; 1Petru 5:2).
3. A vindeca şi ocroti oile (1Samuel 17:34-37; Fapte 20: 28-31; Romani 15:14; 2Tesaloniceni 3:15).
4. A le mângâia şi încuraja (Psalmul 23:1,4; Ezechiel 34:4).
5. A aplica disciplina şi corectarea în viaţa lor (1Tesaloniceni 5:12,14; 1Timotei 5:20; 2Corinteni 13:10).
6. A sluji oile cu spirit de sacrificiu (Matei 20:26-28).

Din Exod 18:21, reiese că conducători trebuiau să fie: capabili, temători de Dumnezeu, oameni ai adevărului şi vrăjmaşi ai lăcomiei, iar în Deuteronom 1:13 se subliniază un caracter încercat plin de înţelepciune şi pricepere.

Tot la fel şi în Noul Testament găsim următoarele liste cu calificări pentru ca cineva să poate fi recunoscut şi numit supraveghetor (1Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9; 1Petru 5:1-3). În primul rând, trebuie să înţelegem căci nimeni nu poate fi făcut păstor, nici printr-o şcoală, nici prin numire sau ungere cu mir, etc. cineva poate fi doar recunoscut de adunare ca păstor pe baza calităţilor, aptitudinilor şi darurilor pe care le are şi instalat (numit) în această slujbă. Aceste calităţi sau calificări sunt în 5 domenii după cum urmează:

Calificări personale: cumpătat (temperat sau moderat), să nu fie dedat la vin (beţiv, scandalagiu), moderat (ponderat, prudent), modest (bine crescut, echilibrat), să fie vrednic de cinste (stimaţi, oameni respectabili, demni), bun administrator, să nu fie iubitor de bani sau de câştig necinstit, să păstorească turma voluntar de bunăvoie, să aibă stăpânire de sine, să nu fie violent, bătăuş, iute la mânie, ci îngăduitor (rezonabil, dispus să cedeze), nu încăpăţânat.

Astfel într-o adunare pentru a se numi bătrânii adunării se poate folosi următoarea procedură: 1. Studierea în prealabil cu adunarea a calităţilor pe care trebuie să le aibă aceştia descrise în 1Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9.

2. Membri botezaţi ai adunării după cercetări, rugăciuni şi poate post vor recomanda oamenii potriviţi pentru aceste slujbe prin vot public sau în urnă (Fapte 6:4,5; 14:23). 3. Bărbaţi cu autoritate se vor ruga şi îşi vor pune mâinile peste cei recomandaţi dacă sunt de acord cu recomandările adunării (Fapte 6:6; Tit 1:5), astfel aceştia sunt numiţi în funcţia de păstor. O altă întrebare care se ridică este dacă:

La ora actuală există păstori care nu sunt plătiţi, ci pe lângă această slujbă mai au şi un serviciu laic, există păstori plătiţi cu un salar fix, fie dat de adunare, fie retribuit de cultul din care face parte sau de ministerul cultelor. Astfel şi în acest domeniu există multă dezbinare între teologi, astfel unii susţin că păstorii nu trebuie plătiţi şi argumentează cu Ioan 10:12,13; 1Petru 5:2,3, pe de altă parte alţii susţin că aceştia trebuie plătiţi şi argumentează cu textele din 1Corinteni 9:7-14; 1Timotei 5:17,18; Galateni 6:6; Matei 10:10; Luca 10:7. Astfel ne întrebăm, totuşi care este voia lui Dumnezeu, aceştia trebuie plătiţi sau nu? Dacă citim cu atenţie textele observăm că aceste pasaje nu se contrazic, ci se completează între ele, deoarece când Biblia vorbeşte de plata lucrătorului sau păstorului nu se referă că acesta lucrează cu un salariu sau pentru plată, ci în aceste texte sunt încurajaţi cei din adunare să-şi susţină păstorul (lucrătorul), cu bani sau lucruri pe care aceştia să le primească cadou, în semn de onoare şi preţuire pentru munca lor preţioasă. Ori textele care interzic plătirea păstorului după cum spune Isus în Ioan 10:11-13 unde se spune: ,,Eu Sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu Sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi.” Se referă nu la primirea de ajutor sau dar material benevol, ci la un salariu regulat, căci şi Păstorul cel bun, adică Isus a acceptat să primească găzduire, mâncare, bani care să sprijine lucrarea Lui (Luca 8:1-3; 10:7), însă Isus nu a avut un salariu, căci El nu a slujit pentru plată, ci din iubire. Tot aşa păstorii să slujească din iubire nu pentru un câştig, însă este binevenit dacă fraţii din adunare se gândesc la ei şi îi ajută şi din punct de vedere material, nu pentru ca aceştia să trăiască în lux, ci în funcţie de nevoile lor şi ale familiei, cât şi în funcţie de nevoile adunării, pentru ca păstorii să aibă cât mai mult timp dacă sunt sprijiniţi material pentru a sluji turma. Aceasta poate implica de la caz la caz, fie sprijin material ocazional (Filipeni 4:16-18), fie un stipendiu regulat (1Corinteni 9:13,14; 2Tesaloniceni 3:9), dar bineînţeles acesta nu va fi acordat de ministerul cultelor ca salariu, ci de adunare în funcţie de nevoi. Dar şi mai bine ar fi ca păstorii să imite exemplul lui Pavel care a muncit zi şi noapte ca să nu fie o povară pentru nimeni (2Tesaloniceni 3:7-10; Fapte 18:1-3; 20:33,34).

Învăţământul se deosebeşte de prorocie prin caracterul său sistematic şi atemporal, căci în timp ce profetul rosteşte un cuvânt de la Dumnezeu pentru astăzi, învăţătorul expune în mod sistematic toate adevărurile Cuvântului care sunt valabile ca principii generale, tot timpul. Iar învăţătorul este persoana care are în mod pregnant darul de învăţare şi este capabil să înveţe pe alţii în mod sistematic adevărurile Bibliei, căci chiar dacă toţi creştinii trebuie să înveţe pe alţii voia lui Dumnezeu (Matei 28:19,20; Fapte 15:35), doar unii dintre ei sunt chemaţi la această slujbă de a învăţa în adunare (Efeseni 4:7,11).

Această slujbă este importantă deoarece în 1Corinteni 12:28; aceştia sunt pe al treilea loc pe listă după apostoli şi profeţi, iar în Efeseni 4:11, această slujbă este legată de cea de păstor, aceasta nu înseamnă că numai păstorii sunt învăţători, căci cu toate că ei au şi rolul de a învăţa (Tit 1:9), totuşi cineva care nu este păstor şi are darul de învăţare folosindu-l eficient poate fi considerat de adunare învăţător, iar ulterior poate primi mai multe însărcinări din partea păstorilor în acest domeniu. Dar să vedem în continuare:

Ce rol are un învăţător?

Este clar că un învăţător are rolul de a învăţa, prin predici, lecţii biblice, discursuri tematice sau expozitive, scopul lui este să inculce în ascultători principiile creştine, astfel ca aceştia să aibă o bază solidă şi stabilă în tot Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 20:21; Fapte 20:20,27). În timp ce un profet transmite voia lui Dumnezeu într-o anumită situaţie sau un Cuvânt de călăuzire specific, învăţătorul îl deprinde pe om să cunoască istoria Bibliei, doctrine creştine, principiile generale sau specifice ale unui domeniu moral cât şi un mod de a raţiona sănătos pentru aplicare al lor, tocmai de aceea învăţătorul trebuie să aibă unele calităţi.

Un învăţător în primul rând trebuie să aibă o viaţă morală, şi să aplice în primul rând el ceea ce îi învaţă pe alţii căci doar atunci va avea libertate de exprimare şi îndrăzneală în a instrui pe alţii (Romani 2:19-23). Apoi învăţătorul trebuie să aibă capacitatea de a instrui, căci cuvântul din greacă pentru învăţătură este: ,,didaskalia” care este definit, ca fiind capacitatea de a instrui pe cineva eficace şi sistematic (Romani 12:7). Iar cuvântul ,,didasko” (,,învăţaţi-i” Matei 28:20) implică nu numai a vesti sau proclama, ci şi a instrui, explica, a aduce argumente, a convinge. Astfel un învăţător cunoaşte foarte bine Sfintele Scripturi, este plin de cunoştinţa lui Cristos şi vede în permanenţă faţete noi ale Cuvântului, căci pe buzele lui se văd mereu învăţături noi, proaspete, care înviorează şi aduc prospeţime (Proverbe 16:23; Matei 13:52). Un învăţător bun este înzestrat cu talent oratoric, cu o minte ascuţită şi disciplinată, care îi permite să folosească Scriptura fără a denatura sensul textelor, care poate pune întrebări ca şi Isus ascultătorilor sau interlocutorilor săi, întrebări de opinie, orientative, retorice, şi să folosească ilustrări simple dar utile (Matei 22:41,42; cap.13). De asemenea, un învăţător creştin nu face diferenţe între oameni când predică, el nu este părtinitor şi el nu diluează adevărul cu basme şi nu face compromisuri în ce priveşte adevărul, ci el împarte drept Cuvântul veghind asupra sa şi asupra învăţăturii date (Matei 22:16; 1Timotei 4:15,16; 2Timotei 1:13; 2:15; Tit 1:9). De aceea, este bine ca nu mulţi din adunare să fie învăţători, ci numai cei înzestraţi şi chemaţi la această slujbă, nu unii vorbăreţi sau care le place să iasă în evidenţă măcar că nu ştiu ce zic şi ce susţin uneori cu atâta tărie (Iacov 3:1; 1Timotei 1:5-7).

În Biblie găsim doar trei texte unde apare această expresie (Fapte 21:8; Efeseni 4:11; 2Timotei 4:5), un motiv pentru care această slujbă este menţionată în aşa puţine locuri, este că, toţi creştinii predicau evanghelia (Fapte 8:1,4), iar un alt motiv este că existau şi apostolii care era o altă slujbă în adunare care se ocupa tot de vestirea evangheliei. Poate singura diferenţă între evanghelişti şi apostoli, era că apostolii nu numai că predicau, ci şi plantau biserici, şi le supravegheau după aceea (Fapte 16:4,5).

Acest termen ,,evanghelizator” se referă de obicei la cineva care îşi lasă casa pentru a predica vestea bună în teritorii ne-lucrate, de pildă Filip evanghelizatorul a părăsit Ierusalimul şi a predicat în Samaria, Azot până la Cezareea (Fapte 8:40). Dar această slujbă poate fi exercitată şi în adunarea locală într-un teritoriu lucrat, fiind în fruntea lucrării, predicând calitativ (2Timotei 4:5; Coloseni 4:17) şi cantitativ (1Corinteni 16:10; 2Timotei 4:2), fiind astfel un exemplu pentru ceilalţi credincioşi. Nimeni însă nu poate fi evanghelizator dacă nu are darul evanghelizării de la Isus Cristos (Efeseni 4:7,11).

Astfel în primul secol existau creştini care erau implicaţi din plin cantitativ şi calitativ în lucrarea evangheliei, aceştia erau apostolii şi evanghelizatorii, iar majoritatea creştinilor predicau evanghelia în mod ocazional, la rude, cunoştinţe, vecini, etc. Pentru a putea îndeplini cu bine această misiune evanghelizatorul trebuia să aibă unele calităţi.

Ce calităţi trebuie să aibă un evanghelizator?

Un evanghelizator este un om care câştigă suflete, un om sensibil şi plin de compasiune la nevoile oamenilor (Marcu 6:34), un frate care arde pentru evanghelie şi o consideră ceva prioritar în viaţa lui (Luca 9:59-62), acesta se lasă călăuzit de Duhul Sfânt în această lucrare (Fapte 16:6-10) în care este colaborator cu Dumnezeu (1Corinteni 3:9). Evanghelizatorul doreşte să ajungă la oamenii care nu au auzit evanghelia (Romani 15:20) şi are îndrăzneală în a o vesti la timp şi ne la timp, obosindu-se şi luptând pentru evanghelie (2Timotei 4:2,5).

1. Creştinul care are acest dar, să lucreze cu el aducând rod.
2. După ce adunarea devine conştientă că acel frate sau soră are acest dar, şi îl foloseşte cu eficienţă aducând oameni la Cristos, îl poate considera pe fratele sau sora respectivă ca având funcţia sau slujba de evanghelizator.
3. După ce adunarea îl consideră pe cineva evanghelizator, păstorii îi pot da responsabilitatea să se ocupe de acest domeniu în adunare.

Această expresie ,,predicator” nu apare decât în două pasaje Biblice, la 1Timotei 2:7 şi la 2Timotei 1:11(,,vestitor” BCR), unde Pavel o aplică la sine, el spune despre sine că a fost rânduit să fie: predicator şi apostol, cât şi învăţător, astfel când Pavel predica fie la cei din lume, fie în adunare, el îşi manifesta chemarea şi slujba de predicator, care se împleteşte cu cea de apostol şi învăţător, ba chiar şi cu cea de evanghelist.

Este clar că rolul unui predicator este să predice, să vestească să proclame (în greacă ,,kerigma”) care pe undeva se deosebeşte de învăţare (în greacă ,,didasko”), şi totuşi predicarea este o parte a învăţării. El predică atât la cei din lume cu ocazia unor evanghelizări, cât şi la creştini în adunare. Astfel calităţile şi cerinţele pentru un evanghelist sau învăţător sunt şi pentru un predicator (1Timotei 2:7; 2Timotei 1:8,11,13; 2:15). Poate singura diferenţă este că predicatorul trebuie să aibă un mai dezvoltat dar al vorbirii iscusite şi al oratoriei (1Petru 4:10,11; Fapte 18:24), şi nu este necesar pentru el aşa o cunoaştere teologică ca învăţătorul care învaţă sistematică nu numai prin predici ci şi prin lecţii biblice.

Ce calităţi trebuie să aibă un predicator?

Predicatorul ca şi învăţătorul sau evanghelizatorul, trebuie să fie un exemplu în trăire, vorbire, şi să fie atent la învăţătura ce o predă, el trebuie să dovedească şi să arate prin scripturi adevărul lui Dumnezeu, fiind plin de râvnă pentru voia lui Dumnezeu (1Timotei 4:11-13; Romani 2:21-23; Fapte 18: 24-28). El nu trebuie să se bazeze atât pe metode oratorice şi omiletice omeneşti, cât pe puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt dărâmând orice raţionament care este în opoziţie cu cunoaşterea lui Cristos (1Corinteni 2:1-5; 2Corinteni 10:3-5).

În limba greacă în care a fost scris Noul Testament verbul ,,diakoneo” este folosit de 37 de ori, iar substantivele: ,,diakonos” (slujitor, servitor) de 30 de ori iar ,,diakonia” (serviciu, slujbă), de 34 de ori. În greaca profană cuvântul ,,diakonos” numea pe cei care serveau la masă sau se ocupau de grijile casnice, sau desemna pe cei care serveau o cauză publică, cum ar fi gestionarea milosteniilor pentru cei săraci. În Noul Testament, aceste cuvinte desemnează servirea la mese într-o casă sau adunare (Marcu 1:31; Luca 10:40; Fapte 6:1), sau la a colecta fonduri (Romani 15:25; 2Corinteni 8:19), aceasta mai desemna şi slujba sfinţilor sau o servire generală, cât şi slujirea Cuvântului (1Corinteni 16:15; Apocalipsa 2:19; 2Corinteni 3:3; 11:8; 2Timotei 4:11).

Astfel după cum am văzut cuvântul ,,slujitor” sau ,,servitor” în greacă ,,diakonos” are un sens general care se aplică în multe situaţii şi se aplică la toţi creştinii, căci toţi sunt chemaţi să slujească ca şi Isus (Marcu 10:45).Dar totuşi există un sens mai restrâns al acestui cuvânt în Biblie cu referire la o funcţie în adunare (1Timotei 3:8; Filipeni 1:1). Această funcţie a apărut la o nevoie a adunării din Ierusalim unde văduvele de limba greacă au fost trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor, astfel apostolii pentru o mai bună organizare şi împlinire a nevoilor a numit şapte bărbaţi care să slujească în acest domeniu (Fapte 6:1-6). Mai târziu această funcţie sa răspândit în toate adunările. Dar cu ce scop?

Însuşi denumirea de ,,servitor” implică că aceştia pot face orice este necesar în adunare (vezi şi Fapte 6:1,2; 1Timotei 3:10; Romani 16:1,2), astfel diakonii pot servii ca uşieri sau oameni de ordine, în organizarea ajutoarelor materiale, în administrarea sălii de închinare, servirea la mesele agape, la Cina Domnului, la strângerea banilor, la curăţenie, la biblioteca adunării, vizitarea bolnavilor, sonorizare, şi la orice este nevoie, pentru că slujind bine dobândesc un loc de cinste, adică mai târziu aceştia pot fi promovaţi spre a fi păstori (1Timotei 3:13). Deci această slujbă cu toate că am lăsat-o ultima este foarte importantă, şi chiar nu oricine poate fi numit ca diakon, ci trebuie să îndeplinească unele criterii.

Calificări personale: cinstiţi, serioşi, vrednici de cinste (stimaţi, oameni respectabili, demni), nu cu două feţe (ne-făţarnic), nu băutor de mult vin, deci fără înclinaţie la băutură, nu doritor de câştig mârşav (adică nu cu o dorinţă nesăţioasă de îmbogăţire), păstrând taina credinţei într-un cuget curat, adică să adere la convingerile creştine atât în trăire cât şi în depunerea de mărturie, şi să-şi facă slujba cu conştiinciozitate.

Calificări familiale: să fie soţ al unei singure soţii (adică pe de o parte să nu se fi recăsătorit din alt motiv decât moartea partenerului, sau infidelitatea sexuală – Matei 19:9; Romani 7:2,3; iar pe de altă parte să aibă o dragoste loială faţă de soţia lui), să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele.

Procedura de numire: 1. Studierea în prealabil cu adunarea a calităţilor pe care trebuie să le aibă aceştia descrise în Fapte 6:3; 1Timotei 3:8-13). 2. Membri botezaţi ai adunării după cercetări, rugăciuni şi poate post vor recomanda oamenii potriviţi pentru această slujbă prin vot public sau în urnă (Fapte 6:2-6). 3. Bărbaţi cu autoritate se vor ruga şi îşi vor pune mâinile peste cei recomandaţi dacă sunt de acord cu recomandările adunării (Fapte 6:6), astfel aceştia sunt numiţi în funcţia diakon.

Şi femeile pot sluji ca diakoniţe, fără a fi numite în mod public prin punerea mâinilor. Astfel când o soră serveşte bine pe fraţi şi pe surori (Romani 16:1,2), când acea soră este: serioasă, ne-defăimătoare, cumpătată, credincioasă, atunci poate fi considerată că are slujba de ,,slujitoare” (diakoniţă – 1Timotei 3:11).

Acum după ce am văzut pe scurt descrierea celor 7 slujbe din care 5 slujbe kharismatice, adică fără numire publică prin punerea mâinilor, doar o recunoaştere a darului şi chemării din viaţa omului, şi aceasta în cazul funcţiilor de: apostol, profet, evanghelizator, învăţător, predicator, iar în cazul păstorilor şi diakonilor (bărbaţi) aceştia sunt numiţi public şi prin punerea mâinilor (Fapte 6:5,6; 14:23; Tit 1:5; Filipeni 1:1).

Următoarea schemă va prezenta succint domeniile în viaţa spirituală a unei adunării sănătoase spiritual care vor fi coordonate de un Supraveghetor sau diakon.

Pentru a înţelege mai bine aceste învăţături din Cuvântul lui Dumnezeu, să medităm în continuare la câteva principii Biblice pentru cei ce exercită autoritatea în adunarea creştină. De pildă, Pavel care era şi un apostol cu autoritate şi care de fapt a scris cele mai multe cărţi din Biblie, a spus în 2Corinteni 1:24 NW:“Nu că suntem stăpâni pe credinţa voastră, ci suntem colaboratori…”, ce mentalitate sănătoasă faţă de fraţii lui în credinţă din Corint, unii dintre ei simpli fraţi în comparaţie cu Pavel, marele apostol al neamurilor (Romani 15:16-20)! Tot le fel Domnul Isus ne învaţă ce mod de gândire trebuie să aibă cei cu autoritate în adunarea creştină, când spune: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.” (Matei 23:11,12; vezi şi 20:25-27), deci cel ce are autoritate trebuie să slujească nu să facă pe dictatorul, el trebuie să aştepte ca Dumnezeu să-l înalţe, nu să se înalţe sau să atragă atenţia asupra lui, de asemenea el trebuie să fie un exemplu de sacrificiu pentru turmă după cum şi apostolul Petru spune în 1Petru 5:2,3 BCR: “…nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei.” Astfel cu siguranţă, când păstorii sau alte persoane cu autoritate vor fi consideraţi de turmă exemple vrednice de imitat (comp. cu Evrei 13:7), atunci cu siguranţă autoritatea primită este folosită în mod corect, iar supunerea faţă de aceştia va fi uşor de îndeplinit.

Însuşi Isus capul adunării şi iniţiatorul creştinismului se supune Tatălui, lăsându-ne astfel un model vrednic de urmat (1Corinteni 11:3; 15:24-28; Filipeni 2:5-11). De aceea El a primit autoritate şi o poziţie deasupra tuturor, cu excepţia Tatălui, de aceea orice creştin trebuie să-i fie supus în toate Lui Cristos (Efeseni 5:24), şi aceasta o putem demonstra prin ascultare de poruncile Lui (Ioan 14:15). Însă putem demonstra supunere dacă ne supunem şi ascultăm de darurile sub formă de oameni date de el în adunare pentru zidirea corpului Său şi pe care i-a investit cu autoritate (Efeseni 4:7-13). Acest lucru îl subliniază şi sfântul Pavel în Evrei 13:17 BCR unde se învaţă următoarele: “ Ascultaţi de mai-marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală; ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos.” Astfel chiar dacă în lume nu prea mai este la modă supunerea şi ascultarea deoarece spiritul lumii îi îndeamnă tot mai mult la neascultare, în contrast, creştinii trebuie să fie ascultători şi supuşi faţă de cei ce îi conduc în Domnul, chiar dacă uneori şi aceştia mai greşesc, sau poate ni se pare că uneori suntem mai înţelepţi ca ei, sau mai călăuziţi de Spiritul lui Dumnezeu ca ei. Însă cu siguranţă că dacă ne vom smeri, Dumnezeu ne va înălţa, iar conducătorii carnali şi incompetenţi la timpul potrivit vor fi înlăturaţi din adunarea creştină. Acest lucru la făcut regele David, care a fost uns ca rege prin porunca lui Iahve, însă s-a supus lui Saul un rege lepădat şi nu l-a ucis când a avut ocazia manifestând astfel respect faţă de unsul lui Dumnezeu (1Samuel cap.24). De aceea Biblia ne încurajează în repetate rânduri la supunere, căci cine se supune autorităţii din poporul lui Dumnezeu se supune lui Dumnezeu (1Tesaloniceni 5:12,13; 1Timotei 4:11; 5:17).

În mod similar, cei ce sunt tineri trebuie să-i respecte pe cei în vârstă (1Petru 5:5; Tit 2:2), iar cei în vârstă să nu dispreţuiască pe tineri, mai ales dacă aceştia au o numire în adunare (1Timotei 4.11,12). Tot aşa femeile tinere trebuie să asculte de cele în vârstă cu experienţă (Tit 2:3,4), şi toate să se supună autorităţii bărbatului, căci orice bărbat chiar fără o numire este o autoritate (1Corinteni 11:3-10; 1Timotei 2:11,12). Iar surorile în vârstă să fie respectate ca nişte mame, iar pe cele tinere ca pe nişte surori de corp (1Timotei 5:2). De fapt spiritul ce ar trebui să domnească în casa lui Dumnezeu este cel descris prin cuvintele din Efeseni 5:21 BC unde se spune: “Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.” Dar ce este de făcut când oamenii cu autoritate din adunarea creştină abuzează spiritual pe membri acesteia?

În primul rând, trebuie să ne asigurăm că este vorba de un abuz, nu să dăm curs oricărui zvon, şi de asemenea să facem diferenţa dintre o greşeală minoră, şi un abuz spiritual sau o greşeală gravă. Să nu uităm că şi conducătorii spirituali sunt tot oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi (Fapte 14:15), de aceea să nu-i mustrăm prea aspru ci să-i mustrăm cu atitudinea descrisă de Pavel în 1Timotei 5:1 BC:  “Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” , deci pe lângă rugăciunile noastre fierbinţi pentru dreptate şi corectitudine în poporul lui Dumnezeu, noi putem chiar ca simplu frate să mustrăm, dar să o facem după ce ne-am verificat, motivaţia, ca nu cumva invidia să stea la baza pornirii noastre, în mod similar, să fi cercetat în prealabil bine cauzele şi împrejurările problemei, şi după ce ne-am asigurat că într-adevăr a avut loc un abuz spiritual să acţionăm, dar nu prin bârfă, ci să ne plângem la persoanele în măsură să facă ceva. De pildă, unii fraţi s-au plâns de Diotref, care era un lider-dictator şi abuziv, dar nu s-au plâns oricărui frate, ci apostolului Ioan care avea autoritate să facă ordine în adunarea lui Diotref (3Ioan 9,10). Da, Dumnezeu nu condamnă plângerile întemeiate şi le i-a în considerare pentru a face dreptate (Geneza 18.20,21), de aceea cei cu autoritate nu trebuie să condamne plângerile făcute dintr-o motivaţie corectă şi cu un spirit umil, ci imitând pe cei 12 apostoli, care au ascultat plângerile văduvelor de limba greacă care erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor, au acţionat creând un grup de slujitori (diakoni), care să se ocupe şi să rezolve această problemă (Fapte 6:1-6).

Însă ce este de făcut dacă abuzul spiritual continuă? Bineînţeles că nu vom părăsi închinarea în spirit şi adevăr, faptul că unii oameni sunt oi îmbrăcaţi în haine de lupi (Matei 7:15), sau fraţi mincinoşi strecuraţi printre noi, (2Corinteni 11:26), nu trebuie să ne împiedice pe noi să avem o bună relaţie cu Dumnezeu, ci să avem încredere în cuvintele: “Căci Domnul este un Dumnezeu care ştie totul, şi toate faptele Sunt cântărite de El… El smereşte şi El înalţă.” (1Samuel 2:3,7 BC). Să fim ca Israeliţii din timpul marelui preot Eli, care nu au încetat să i se închine lui Iahve şi să aducă jertfe la cortul întâlnirii, când fii acestuia practicau fărădelegea (1Samuel 2:12-17), însă aceasta nu înseamnă că nu putem părăsi o religie sau biserică, dacă aceasta este abuzivă şi toxică spiritual şi ne depărtează de Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că vom abandona relaţia cu Dumnezeu, găsind altă adunare unde să ne putem închina împreună cu alţii, căci şi evreii sinceri au trebuit să părăsească închinarea de la templu din Ierusalim pentru cea în spirit şi adevăr (Ioan 4:21-24).

Biblia arată că femeile în unele lucruri sunt egale cu bărbaţii, căci şi unii şi alţii, primesc tot acelaşi har, Duh Sfânt, şi viaţă veşnică (1Petru 3:7; Fapte 2:17; Galateni 3:28), însă tot în Biblie sunt stabilite unele lucruri pe care nu le puteau face decât bărbaţii, deoarece bărbatul este capul femeii (1Corinteni 11:3). Motivul pentru care bărbatul este capul femeii încă de la facere, este pentru că bărbatul ,,este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului”; un alt motiv este că ,,nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat”, căci Eva a fost făcută din coasta bărbatului, nu bărbatul (Adam) din coasta femeii (vezi şi Geneza 2:21-23); iar ,,nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”, deci femeia este completare sau un ajutor potrivit pentru bărbat şi nu bărbatul este completare sau ajutor pentru femeie (vezi şi Geneza 2:18; 1Corinteni 11:7-9). Astfel Biblia arată unele lucruri pe care femeia nu avea dreptul să le facă:

În Vechiul Testament: Femeile nu primeau semnul legământului circumcizia (Geneza 17:10-12), cu toate că şi ele erau parte din legământ ca urmaşi ai lui Avraam. De la naştere chiar se făcea o diferenţă între sexe căci mama care năştea o fată era necurată 14 zile, iar cea care năştea un băiat doar 7 zile, deci băiatul era primit în comunitatea legământului lui Israel înaintea fetei, după cum Adam a fost creat înainte de Eva. Apoi acea mamă care năştea o fată stătea după cele 14 zile, încă 66 de zile pentru curăţirea ei pe când la naşterea unui băiat stătea doar 33 de zile (Levetic 12). În plus, o femeie dacă făcea jurăminte, acestea puteau fi desfiinţate de Tatăl sau de soţul ei (Numeri 6:2-21). De asemenea, un bărbat putea divorţa dar o femeie nu putea divorţa (Deuteronom 24:1), un bărbat putea să fie gelos şi să o cheme în faţa preotului pentru a bea apa aducătoare de blestem dar o soţie nu putea face aceasta (Numeri 5:14-31). Un bărbat putea deveni preot sau levit dar femeile chiar dacă veneau din linia seminţiei lui Levi nu putea să slujească în templu (Levetic cap.8,9; Numeri 18:7). Mai târziu când sau construit sinagogi în Israel, doar bărbaţii conduceau şi vorbeau în Sinagogă nu femeile.

În Noul Legământ: Femeilor li se porunceşte să fie supuse, să nu înveţe în adunare, şi ele nu puteau îndeplini funcţia de păstor şi învăţător (1Corinteni 14:34-37; 1Timotei 2:11-14; 3:1-7). Aceste interdicţii nu sau dat pentru că Pavel era împotriva femeilor cum interpretează unii, sau pentru că exista un context cultural mai special în vremea aceea, ci argumentele prezentate de Pavel sunt de la creiere şi sunt porunci ale Domnului (1Corinteni 14:37), căci însuşi Domnul Isus a rânduit 12 apostoli (Luca 6:12-16), dar El nu a numit nici o femeie apostol între cei 12. În alte domenii însă, femeile puteau să se închine şi să slujească, adică puteau să se roage şi să profeţească în adunare dar cu capul acoperit (1Corinteni 11:5), să cânte (Exod 15:20,21; 1Corinteni 14:15), să slujească în diferite feluri (Romani 16:12; 1Timotei 5:10), să predice evanghelia la cei din lume (Filipeni 4:3), să înveţe copii sau cele mai în vârstă pe cele tinere (Tit 2:3,4; 2Timotei 1:5), însă ele nu puteau să înveţe în adunare unde erau bărbaţi botezaţi (1Corinteni 14:34-37; 1Timotei 2:11-14). Motivele pentru această interdicţie despre care vorbeşte Pavel prin cuvintele: ,,Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse,” sunt următoarele: 1. Apostolul Pavel aduce un prim argument: ,,cum zice şi Legea” ceea ce spune legea lui Dumnezeu, astfel El se raportează nu la o părere omenească, ci la principiul conducerii şi supunerii din Vechiului Legământ exprimat în spiritul întregii legi a lui Moise date de Dumnezeu nu de un om, sau de o împrejurare şi un context cultural. 2. Al doilea motiv pentru care femeile nu pot învăţa, vorbi, pune întrebări, este că făcând aşa îi eclipsau pe soţii lor, de aceea Pavel spune în continuare: ,,Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” 3. Al treilea motiv prezentat la 1Corinteni 14:34-37 este că: ,,ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului.” Deci această interdicţie nu este părerea lui Pavel ci o poruncă a Domnului Isus. Iar în pasajul din 1Timotei 2:11-14 unde se prezintă aceiaşi interdicţie prin cuvintele: ,,Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.” ni se mai prezintă următoarele motive pentru ca femeile să nu înveţe în adunare: 4. Din cuvintele citate mai înainte reiese că o femeie care învaţă se ridică mai presus de bărbat şi astfel ea devine capul bărbatului şi astfel dă dovadă de nesupunere; 5. Un alt motiv este ,,Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva” Deci motivul pentru care într-o adunare bărbatul trebuie să înveţe este că acesta a fost creat primul; 6. Iar ultimul motiv prezentat este că ,,nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” Să nu uităm deci că Adam când a învăţat-o pe Eva porunca lui Dumnezeu, el a dat o învăţătură corectă făcând-o pe Eva să-şi însuşească porunca lui Dumnezeu (Geneza 2:16; 3:3), pe când Eva lăsându-se amăgită a călcat porunca şi a dat o învăţătură greşită atrăgându-l şi pe Adam în păcat (Geneza 3:6).

Chiar şi savanţii recunosc că femeile în general sunt înclinate spre sentimente, iar bărbaţii spre raţiune, de aceea rolul de a învăţa le este dat bărbaţilor, dar chiar dacă o femeie este foarte raţională acesta însă va trebui să manifeste supunere faţă de ordinea stabilită de Dumnezeu. Aceste principii din Cuvânt Domnului sunt în armonie cu declaraţiile unor cercetătorii care declară următoarele: ,,Este un lucru de netăgăduit că femeia este în fond o creatură sensibilă, iar bărbatul o creatură meditativă. Foarte multe femei sunt capabile să ţină pasul cu bărbatul, depăşindu-l chiar în inteligenţă; dar este dezavantajată de povara sentimentelor. Bărbaţii dispun de o minte practică care îi face capabili de discernământ, spirit de organizare şi dirijare. Se pare că e în natura lucrurilor ca femeia să fie supravegheată de bărbat, oricât de deznădăjduit s-ar împotrivi ea.” (citat din Reder˘ s Digest). Alţi biologi spun: ,,bărbatul o construcţie mai solidă; hormonii produşi de corpul lui arată că bărbatul este creat în aşa fel ca să fie mai energic decât femeia şi să preia conducerea.” De aceea Biblia spune că femeia este un vas mai slab (1Petru 3:7). Faptul că femeia trebuie să fie supusă bărbatului nu este o dovadă că ea este o creatură inferioară, căci şi ea are tot natura umană şi poate fi una cu bărbatul în Cristos (Galateni 3:28; 1Corinteni 11:11). Însă spunerea pentru femeie nu este o ruşine, după cum nu este ruşinos ca bărbaţii care îl au ca cap pe Isus şi se supună Acestuia, sau că Isus care îl are ca cap pe Dumnezeu Tatăl şi se supune Acestuia. Deoarece toate acestea sunt rânduiala şi ordinea stabilită de Dumnezeu (1Corinteni 11:3), iar cine se consideră mai deştept ca Dumnezeu şi se răzvrăteşte stabilind alte rânduieli, se răzvrăteşte nu contra bărbatului, sau a unui pastor, ci chiar împotriva lui Dumnezeu (comp. cu Luca 10:16).

Unii spun: "Femeile pot prooroci şi se ruga în Biserică? Nu înţelegem despre ce este vorba în capitolul 14! Şi atunci nu lăsăm ca ceea ce este neclar să ne oprească din a face ce este clar."

Alţii, pe baza aceluiaşi principiu, spun: "Capitolul 14 este foarte clar! Nu înţelegem ce vrea să zică în capitolul 11; de aceea respectăm ce zice capitolul 14." Dar o asemenea poziţie nu este prea satisfăcătoare.

În cursul secolelor au fost inventate şi oferite diverse soluţii la această problemă, câteva explicaţii oferite sunt:

1) Una dintre ele spune că verbul "a vorbi" - din v.34-35 - înseamnă în acest context "a sporovăi", "a sta de vorbă", "a povesti". Iar Pavel sugerează că nu este permis femeilor să sporovăiască în Biserică. Oamenii care susţin acest punct de vedere spun că exista obiceiul pentru femei în Orientul Mijlociu, ca atunci când mergeau în Biserică să povestească unele cu altele. Şi lucrul acesta le este interzis să-l mai facă. Dar atunci când vorbesc într-un mod cuviincios, au voie să vorbească. Mie mi se pare ne-convingătoare o asemenea explicaţie, că dacă femeile povesteau între ele în Biserică, atunci presupun că şi bărbaţii o făceau. Ori, în acest caz, a le interzice numai femeilor să mai povestească între ele în Biserică, mi se pare o nedreptate şi o insultă la adresa lor.

2) O a doua explicaţie oferită este: cuvântul "a vorbi" - în v.34-35 - înseamnă "a da învăţătură". Ori, în 1Timotei 2:12 li se interzice explicit femeilor să dea învăţătură altora, pentru că lucrul acesta poartă cu el o anumită autoritate. Dar a vorbi nu pentru a da învăţătură cu autoritate ca un păstor, ci pentru a te ruga sau prooroci, a spune, o părere, a da un îndemn, a răspunde la o întrebare, nu poartă cu sine ideea de autoritate, iar lucrul acesta Pavel îl îngăduie. Dificultatea pe care o văd eu din această explicaţie este că în 1Corinteni 14:35, Pavel spune că femeile n-au voie să pună întrebări în Biserică. Iar a pune întrebări nu înseamnă că deţii autoritate, ci înseamnă exact opusul. Şi motivul pentru care le este interzis să pună întrebări este: "pentru că este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică".

3) O a treia explicaţie - ceva mai modernă - este că "a vorbi", în contextul imediat în care apare [adică, în 1Corinteni 14:29], se referă la a pune întrebări cu privire la ce a spus un prooroc. "Proorocii trebuiau să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi trebuiau să-i judece," ne spune Pavel. Iar în cursul acestei judecări a ceea ce a spus proorocul, acesta trebuia să răspundă la întrebările care i se puneau: "Ce anume ai vrut să spui, când ai spus aşa şi aşa ...?" Aceste întrebări puteau să dovedească eventual că ceea ce a spus proorocul nu era corect. Ei bine, acest punct de vedere sugerează că femeilor li se interzice să vorbească în acest context: în care li se puneau întrebări proorocilor, căci aşa femeile puteau pune la îndoială mesajul profeţilor şi astfel autoritatea bărbaţilor era clătinată. Însă vedem din texte că femeile nu puteau lua cuvântul, şi nu puteau învăţa, ceea ce este mai mult decât a nu pune întrebări la profeţi.

Ceea ce cred eu că face lumină în această aparentă contradicţie este să înţelegem corect diferenţa dintre vorbirea ca învăţătură şi vorbirea ca profeţie, cât şi diferenţele dintre diferitele tipuri de manifestare a prorociei. Dacă vom reuşi să facem aceste diferenţe vom reuşi atunci să înţelegem ce a vrut să spună Pavel când a spus ca femeile să profeţească, dar să tacă şi să nu înveţe, ci ele să fie supuse şi să înveţe în tăcere.

Diferenţa dintre profeţie şi învăţătură este că învăţătura conţine informaţii adunate prin studiu, meditare şi observare, dar prezentate altora sub forma unei instruiri sistematice, şi de aplicare a principiilor Bibliei, cât şi prin aducerea de argumente şi raţionamente, în această muncă intelectuală a omului, însă şi Spiritul Sfânt poate fi prezent ajutându-ne să facem unele corelări la care nu ne-am gândit (Ezra 7:6,10; Daniel 9:2). Însă pe de altă parte, profeţia, chiar dacă vine în timpul meditării, ea nu este rodul muncii intelectuale a omului, ci este o învăţătură, sau un mesaj de la Duhul Sfânt, care poate fi spontan, şi independent de obiectul gândirii noastre, sunt informaţii care îşi au izvorul din cer, chiar dacă ele apar în creierul nostru (Daniel 9:20-23). De pildă, Daniel a înţeles studiind cartea profetului Ieremia că 70 de ani trebuie să treacă peste dărâmăturile Ierusalimului până la reconstrucţia lui (Daniel 9:2). Aceasta ţine de ÎNVĂŢĂTURĂ, este o cunoaştere într-o mare măsură venită pe cale naturală. Pe când profeţia este aceea cunoaştere venită pe cale supranaturală, cum a primit Daniel informaţia despre prima venire a lui Mesia care va avea loc după 69 de săptămâni de la darea poruncii de rezidirea a Ierusalimului (Daniel 9:20-25).

Astfel femeile pot spune o profeţie, căci atunci nu ele vorbesc ci Dumnezeu prin ele, iar atunci femeile devin portavoce (purtătoare de Cuvânt) a lui Dumnezeu, pe când dacă ele vorbesc în adunare dând o învăţătură care este rodul muncii intelectuale, atunci ele vorbesc. Bineînţeles uneori este greu de făcut o diferenţă între profeţie care este primirea de informaţii pe cale supranaturală, de învăţătură care este primirea de informaţii şi raţionamente pe cale mai mult naturală, de aceea trebuie să fim rezonabili şi în loc să stabilim unele reguli rigide cu privire la vorbirea femeilor (când? cum?), mai bine ne-am lăsa călăuziţi de Spiritul Sfânt, care dacă vom fi sensibili şi deschişi la El, va ajunge să dirijeze mai mult Cristos întrunirile noastre decât raţiunea şi organizarea noastră.

a) Mesaje profetice, adică mesaje rostite de către profeţi sau de către cei cu darul profeţiei, atât bărbaţii cât şi femei dar acestea cu capul acoperit (1Corinteni 11:5; Fapte 21:9; Luca 2:37,38; 2Cronici 34:22-28). Aceştia puteau rosti cuvinte şi mesaje profetice ridicându-se în picioare şi adresând adunării un mesaj primit pe cale supranaturală din partea lui Dumnezeu, însă doar cel mult trei persoane la o întrunire (1Corinteni 14:29-32).

b) Discuţii profetice, adică completări prin descoperire la mesajul profeţilor, sau discuţii legate de judecarea şi modul de aplicare a profeţiei, punerea de întrebări ca: "Ce anume ai vrut să spui, când ai spus aşa şi aşa ...? Cum putem aplica această descoperire? Etc." la acestea nu puteau participa femeile (1Corinteni 14:30-35).

c) Elemente profetice, care se puteau manifesta în predici, în rugăciuni, sau cum spune Pavel: ,, unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească”, toate aceste manifestări ale închinării puteau conţine elemente de descoperire şi revelaţii mai mult sau mai puţine profetice.

Concluzie: Femeile în timpul programelor de adunare pot face următoarele ce implică vorbirea: Să se roage, să profeţească (este vorba nu de discuţii profetice sau predici ce conţin elemente profetice, ci de transmiterea unui mesaj profetic primit în mod supranatural), să cânte (Exod 15:20,21; 1Corinteni 14:15), să spună experienţele pe care le-a avut cu Dumnezeu (Matei 28:7,8; Luca 24:8-10), să traducă dintr-o altă limbă predica unui bărbat, să vorbească în alte limbi dacă are darul limbilor sau să tălmăcească prin darul tălmăcirii (1Corinteni 14:5,15; Fapte 2:4,17).

Însă este clar că femeile nu pot predica în adunare când sunt de faţă bărbaţi botezaţi, nu pot ţine discursuri, cuvântări, lecţii biblice care înseamnă a da învăţătură. De asemenea, ele nu pot pune întrebări, căci dacă nu înţeleg ceva sau doresc o explicaţie suplimentară să îi întrebe pe soţii lor acasă (1Corinteni 14:35), sau pe păstori după întrunire dacă sunt necăsătorite. În plus, femeile nu pot participa la discuţiile profetice care implică completarea şi aplicarea practică la vreo profeţie sau predică rostită (1Corinteni 14:34-37). Dar ce putem spune de participarea la lecţiile Biblice, care se fac sub formă de întrebări şi răspunsuri, sau implică parcurgerea unui material care ulterior este comentat şi explicat? Acest gen de studiu care a apărut mai ales în timpurile noastre ca urmare a apariţiei tiparului şi a atâtor publicaţii, nu exista în primul secol, însă în primul secol exista ceva asemănător, şi anume discuţia liberă în adunare asupra unui cuvânt, pasaj biblic, sau a unei profeţii-descoperirii, dar la aceste discuţii participau doar bărbaţii după cum este arătat în 1Corinteni 14:29-35, pe când femeile trebuiau să înveţe în tăcere (1Timotei 2:11), deci în contrast, bărbaţii învăţau nu în tăcere, ci prin vorbire pe rând şi completare. Deci în general urmând aceste principii, la studiile Biblice ce implică comentarii şi discuţii, femeile nu pot participa, decât în cazul în care în timpul lecţiei primesc o profeţie de la Dumnezeu.

În restul slujirilor care nu implică predarea Cuvântului în adunare, femeile pot fi implicate, cum ar fi în domeniul slujirii săracilor, bolnavilor, curăţenia sălii de închinare, biblioteca adunării, evanghelizarea necredincioşilor, etc. (Luca 8:1-13; Filipeni 4:3; Romani 16:1,2,12; Fapte 9:36-40). Deci femeile pot avea slujba de profetesă (prorociţă) căci ea este pentru bărbaţii cât şi pentru femei în ambele legăminte (Judecători 4:4; Isaia 8:3; Luca 2:36; Apocalipsa 2:20; 1Samuel 3:20; Fapte 15:32), cât şi slujba de diakoniţă (slujitoare) – Romani 16:1, sau şi cea de evanghelizatore (misionare – Fapte 18:26; Romani 16:3,12; Filipeni 4:3; Psalmul 68:11) dar aceste slujbe fără o numire publică.

Biserica ca şi adunare spirituală a celor mântuiţi din păcat este caracterizată de sfinţenie care trebuie să fie vizibilă pentru lume şi pentru cei ce o alcătuiesc. În momentul când aceasta manifestare a sfinţeniei personale a Domnului din noi este umbrita de felul păcătos de viaţă al cuiva trebuie luate masurile biblice cuvenite sa se refacă aceea reflecţie a caracterului lui Dumnezeu din noi. Una dintre cele mai importante măsuri este disciplina adunării, concept care din păcate a suferit nişte grave abuzuri şi deformări.

Disciplina are scopul de a corecta şi a ridica pe cel căzut în păcat, adică aducerea înapoi a celui căzut în păcat la sfinţenie, cât şi a menţine adunarea curată şi sfântă (1Tesaloniceni 5:15; 2Tesaloniceni 3:14,15).

Exista mai multe aspecte ale disciplinei bisericii care trebuiesc de asemenea evidenţiate în discuţia noastră asupra ei, pe care le vom analiza pe rând:

1. Disciplina personală a creştinului individual -- sau, disciplina de sine a fiecărui membru .

Aceasta implica devotarea creştinului în a trăi în sfinţenie pentru scopul pentru care a fost mântuit. La acest devotament creştinul aderă în mod conştient. Adică, nu aşteaptă ca ,,Domnul sa o facă” pentru el, ci este un aspect asupra căruia el se concentrează cu toată responsabilitatea de care este capabil ca şi persoana regenerată spiritual. Citiţi în următoarele texte Biblice care sunt enunţuri strict biblice ale disciplinei personale a creştinului individual: Romani 12:1,2; 2 Petru 1:5-8. În aceste texte accentul este pus pe auto-disciplină.

2. Disciplina personala si comuna prin învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Păstorii, predicatorii şi învăţătorii ce mânuiesc cu inspiraţie Cuvântul, ating ţelul prevăzut de Cristos în rânduirea lor în Biserică, şi anume spre echiparea, disciplinarea şi maturizarea sfinţilor, după cum se spune la: Efeseni 4:11-14. Astfel scopul învăţăturii este de a-i face pe oamenii lui Dumnezeu să fie mai bogaţi spiritual, mai eficace, şi mai sfinţi. Testul propovăduirii bine a Scripturii nu este dacă ne face să ne simţim mai bine ci daca ne face mai buni creştini! Disciplinarea prin învăţătura Scripturilor reprezintă pregătirea care modelează, îndreaptă, întăreşte şi perfecţionează sfinţii. Aceasta este o a doua forma de disciplinare care se face la nivel individual cât şi congregaţional.

3. Un alt aspect al disciplinei Bisericii este cel care ia o forma mai dramatica sub forma pedepselor şi încercărilor de tot felul rânduite de Dumnezeu. Este vorba de disciplina administrata de Tatăl nostru ceresc.

Despre ea se vorbeşte în Evrei 12:5-8:

Această disciplină poate lua formă de boli, necazuri, încercări, persecuţii, suferinţe, nereuşite, etc. Permise sau chiar trimise de Tatăl ceresc cu scopul de a ne smeri, mustra şi disciplina (Iov 36:15; Psalmul 107:12).

4. Ultimul aspect al disciplinei bisericii este forma publică cea mai evidentă.

a)Este vorba de disciplina restaurativă.

Daca în cazul disciplinei Domnului nu toate formele ei sunt perfect vizibile, unele pedepse şi încercări trimise disciplinar de El putându-se percepe doar la nivelul sufletului creştinului, cea restaurativă dobândeşte forme publice foarte clare. Ea poate conduce, fie la separarea de credinciosul ne-pocăit, care persistă în păcat şi aduce ruşine numelui lui Cristos, fie la readucerea lui în mijlocul adunării creştine care păstrează şi respectă standardul de sfinţenie adus de Cristos.

Dacă în primul rând, am văzut, că disciplina adunării se face şi se menţine de către credincios în mod individual, de către pastori şi învăţători în mod public prin învăţarea Cuvântului, disciplina restaurativă revine tuturor celor ce sunt ,,duhovniceşti” (Galateni 6:1). Atunci când întreprinzi paşii de corectare şi restaurare în părtăşie a credinciosului căzut în păcat nu faci decât să demonstrezi dragostea biblica. Lucrul acesta (disciplina) nu doar ca-l încurajează pe un frate sa revină la dragostea dintâi fata de Mântuitorul Său, dar oferă prilejul şi celor implicaţi în procesul disciplinarii sa examineze profunzimea dragostei lor fata de Hristos.

Cine este în măsura să se implice în aplicarea ei? Sa iniţieze acest proces?

Excluderea: Forma cea mai drastică de disciplină este excluderea, astfel dacă un membru botezat al adunării practică păcatul nu se căieşte şi are o atitudine de răzvrătire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu ne-ascultând, trebuie exclus pentru a nu influenţa şi pe alţi fraţi spre nelegiuire (1Corinteni cap.5). Acesta poate veni la întruniri dar pierde dreptul la părtăşia frăţească adică nu vom mai vorbi cu el şi vom evita compania lui (1Corinteni 5:9-11; 2Ioan 9,10), excepţie făcând discuţiile la locul de muncă, de afaceri, sau în familie. O persoană poate fi exclusă din cauza unui păcat ca de pildă: omuciderea, imoralitatea sexuală sub toate formele ei, furtul, calomnia, beţia, idolatria, apostazia adică susţinerea unor învăţături false care subminează doctrinele elementare şi clare ale Bibliei (1Corinteni 5:9-13; 6:9,10; Romani 16:17; 2Timotei 2:17,18; Tit 3:10,11; 2Ioan 9-11). Cei ce iau decizia de excludere sunt conducătorii adunării cel puţin în număr de doi, aceştia vor judeca în numele lui Cristos şi trebuie să imite pe Cristos în tot ceea ce fac (Matei 18:18-20; 2Cronici 19:6). Dar uneori toată adunarea poate şti de un păcat şi poate fi implicată în excluderea celui vinovat, mai ales dacă acesta consideră că este nedreptăţit de păstori poate dori să fie judecat de faţă cu toată adunarea (Matei 18:17; 1Corinteni 5:1; 1Timotei 5:20). Acest fel de disciplină este numită amputativă, deoarece prin excludere se amputează (se taie) un mădular din trupul lui Cristos pentru a nu infecta tot trupul.

Reprimirea: Totuşi dacă cel exclus se căieşte sincer făcând roade vrednice de pocăinţă poate fi reprimit în adunare printr-un anunţ la întruniri (2Corinteni 2:5-11; Luca 16:11-24; 17:4; Iacov 5:19,20).

Nu putem să încheiem acest tratat despre adunarea creştină (,,ekklesia”), înainte de a puncta pe scurt însuşirile unei adunări spirituale sănătoase:

1. O bună relaţie cu Dumnezeu: o adunare sănătoasă are o bună relaţie cu Dumnezeu, şi pune pe prim loc iubirea faţă de El, dar şi teama, reverenţa, devoţiunea, dependenţa, adorarea faţă de Creator. O adunare sfântă nu poate fi fără un bun program de rugăciune, astfel adunarea sfinţilor este în primul rând o adunare rugativă, căci casa lui Dumnezeu se va numi în primul rând nu casă de predică ci ,,o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7). În plus, aceea adunare consideră că cel mai important lucru este să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi nu unei organizaţii, conduceri, sau unor oameni, ci ei sunt canalizaţi spre a păzi prima şi cea mai mare poruncă de al iubi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, raţiunea şi puterea (Matei 22:37-40).
2. O bună relaţie între fraţi şi surori: este clar că nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu pe care nu-l vedem dacă nu ne iubim fraţii (1Ioan 4:20,21). Astfel cei ce sunt mădulare ale lui Cristos se iubesc ca şi cum ne-a iubit Cristos, ei sunt gata să-şi dea viaţa pentru fraţi, să de unul altuia întâietate, cinste, onoare respect, afecţiune, ei se slujesc cu spirit de sacrificiu, şi sunt transparenţi în relaţii, nu cu gânduri sau intenţii ascunse, nu cu ipocrizie ci ca şi Cristos, într-un cuvânt ei sunt ca o familie, ca un trup strâns unit (Ioan 13:34,35; 1Ioan 3:16-18; Filipeni 2:1-4; Romani 12:10).
3. O apropiere de oamenii lumii pentru salvarea lor: o adunare sănătoasă a lui Cristos trebuie să aibă şi cu oamenii din lume o relaţia bună, nu în sensul ca noi să devenim prieteni cu ei (1Corinteni 15:33), ci ca ei să ne ştie pe noi având un caracter prietenesc rezonabil, şi să fim gata să-i ajutăm spiritual şi material (Evrei 13:15,16). Astfel cei din lume trebuie să ne considere ca fiind vrednici de încrederea şi stima lor, şi că suntem gata oricând să-I ajutăm. Pentru a fi cunoscuţi, adunarea sfinţilor are o strategie de predicare a evangheliei şi în a face ucenici (Matei 24:14; 28:19,20), ea este plină de compasiune pentru sufletele pierdute, şi încearcă să-I implice pe toţi din adunare în lucrarea evangheliei. O adunare care nu este axată pe evanghelizare, în scurt timp se va usca şi va devenii un cerc de oameni închis cu un spirit de respingere şi ne-acceptare a altora din afară.
4. O bună relaţie cu Cuvântul: Copii lui Dumnezeu au o bună relaţie cu Cuvântul, ei doresc să-l adâncească, să-l împlinească şi să-l vestească (comp. cu Ezra 7:10). O adunare sănătoasă trebuie să fie îmbibată cu Cuvântul, trebuie să fie plină de râvnă pentru a înţelege Cuvântul şi al aplica. Ea trebuie să aibă astfel diferite programe şi metode pentru o nutrire corespunzătoare din Cuvântul lui Dumnezeu (1Petru 2:2), ca acesta să locuiască din belşug în ei (Coloseni 3:16), căci altfel o biserică fără o învăţătură sistematică, coerentă, duce la rătăcire, dependenţă de experienţe supranaturale, şi instabilitate spirituală (1Corinteni 3:1-3).
5. Deschidere faţă de spiritul profetic: Biblia ne învaţă că o adunare sănătoasă are nevoie de ambele daruri, căci învăţătura fără prorocie poate duce la un formalism rece, teologic, exact dar lipsit de viaţă, aceea adunare fără prorocie este uscată fără prea multe lucruri supranaturale, o adunare pur raţională care stinge Duhul (1Tesaloniceni 5:19-21), de aceea avem nevoi să facem ce se spune în 1Tesaloniceni 5:19-21: ,,Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun.” Acest lucru îl puteţi face şi vis-a-vis de acest material despre adunarea creştină.

Autor: Işfa Alin.

	Sânte-ţi născuţi din nou în familia lui Dumnezeu?
	Faceţi parte dintr-o adunare locală şi aceasta are ea semnele unei adunări sănătoase?
	Ce puteţi face personal pentru a îmbunătăţii viaţa adunării din care face-ţi parte?